[HoratiuM]

În prealabil postat de topcat

Poate ca reprezinta o intoarcere, dar in baza noilor cunostinte acumulate intre timp.
Daca imi demonstrezi ca Kant putea ajunge la mecanica cuantica prin filozofia sa ma inchin lui.

La ce te referi cind spui psihanaliza? La faptul ca, totusi, creierul uman nu e o tabula rasa, cumva?
La ce te referi cind vorbesti de Frege? Ca nu se poate fara a lua in considerare macar o axioma?


Sa spunem ca argumentul ontologic e valid, trecind peste rationamentul circular ce il implica: ce te face sa crezi ca dumnezeul ce rezulta din el ar fi chiar Dumnezeul biblic?

Am arătat deja că nu există nici o necesitate pentru orice fel de afirmaţie, doctrină, teorie să fie validată numai prin metodologia ştiinţei pozitiviste. Acum îmi ceri nici mai mult nici mai puţin să ţi-l validez pe Kant în funcţie tocmai de asta, deoarece nu există pentru tine altceva decât acest univers de discurs. Nu vei avea niciodată acces nici la obiectivitatea cunoaşterii, nici la cultură şi nici la adevăratele probleme ale ştiinţei până ce nu vei accepta că se poate gândi şi din alte universuri de discurs.

Acum - Kant era newtonian la vremea lui. Cu toate acestea, doctrina lui privitoare la raportul dintre subiectiv şi obiectiv - noi cunoaştem doar diferenţiat sau determinat, adică doar fenomenele, nu şi noumenele, adică lucrul-în-sine - şi-a găsit o clară oglindire în mecanica cuantică: particulele subatomice nu există sau nu apar decât atunci când sunt determinate prin măsurătoare (cu problema nedeterminării aferente, aşa cum a fost formulată de Heisenberg - poziţia şi viteza nu pot fi cunoscute simultan). Atunci când nu le vedem, noi nu ştim unde se află acestea şi nici cum arată. Dar problema nu apare doar la Kant, ci şi la Schelling care, în "Sistemul idealismului transcendental", expune o corelativitate între subiectiv şi obiectiv şi o reciprocă determinare a lor (Eul transcendental şi Natura). Apoi, la Hegel avem în "Ştiinţa Logicii" discutarea problemei atracţiei şi repulsiei din magnetism ("Atracţia şi repulsia multor unu") unde arată că logica formală care funcţionează pe principiul identităţii şi al terţului exclus, nu funcţionează în aceste fenomene. Ci soluţia este cea a unui terţ inclus, adică a unei formule trancendente bivalenţei.

Astfel că putem afirma că întreaga fizică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului XX nu a făcut decât să pună în act problemele filosofiei transcendentale germane. După cel de-al Doilea Război Mondial situaţia s-a schimbat deoarece spiritul ştiinţific şi-a "mutat" centrul de greutate din Europa, în SUA. Or, în paradigma americană de gândire, în ciuda numeroşilor oameni de ştiinţă de origine germană care au emigrat peste Atlantic, nu există o contaminare filosofică prodigioasă şi fundamentală a bazelor ştiinţei, aşa cum s-a întâmplat acest lucru pe Vechiul Continent. Ci e vorba, mai degrabă, de schizofrenia dintre ştiinţă şi cunoaşterea filosofică, iar cea de-a doua este în întregime dominată de empirism, relativism, pragmatism, pozitivism - în speţă, de ceea ce se chema în disputele medievale cu titlul de nominalism.

Efectele? Destul de clare: după ultimele teorii ştiinţifice ale lui Einstein, Bohr, Heisenberg etc. fizica nu mai cunoaşte decât modele teoretice, până în ziua de astăzi. Şi eu cred că aşa vor şi rămâne lucrurile până ce nu vor fi reluate premisele gândirii filosofice continentale.

Psihanaliza şi Frege nu se referă la creier, ci la ceea ce îl transcende. Psihanaliza spune că psihicul uman este divizat sau trebuie să se divizeze între conştient şi inconştient, iar modul în care are loc acest lucru (refularea originară), împreună cu celelalte stadii şi complexe ale psihicului (stadiul oral, anal, genital, stadiul oglinzii; complexul tactil, specular, auditiv, complexul oedipian) sunt responsabile de modul în care un subiect este mai aproape sau mai departe de normalitate. Psihanaliza mai spune că refularea originară este cea care deschide drumul către gândire şi simbolizare, deci drumul către semnificanţi, către înţelesuri, iar problemele evolutive ale biologiei nu au aici nici o relevanţă căci tot ceea ce se întâmplă cu omul pe acest parcurs este dincolo de orice fel de comportament animal şi determinaţiile genetice nu au, practic, vreo influenţă, cel puţin nu una relevantă.

Frege spune în "Fundamentele aritmeticii" că entităţile matematicii, numerele, nu derivă din experienţa simţurilor (şi o şi demonstrează) aşa cum îşi închipuia un J.St. Mill în jocul cu pietricelele. Deci nici vorbă de evoluţie în cunoaştere.

Argumentul ontologic este circular numai dacă e formalizat, adică dacă e gândit prin logica formală. Dacă are loc o analiză a conceptelor care intră în joc în cazul său, se vede că este valid. De altfel, chiar Dawkins l-a formulat: nu ai tu ca motto la replicile tale de pe forum un citat din "Gena egoistă" în care Dawkins spune: "La început a fost simplitatea"? Ei, considerată în mod riguros, afirmaţia este tocmai o altă formulare a argumentului ontologic.

De ce Sf. Treime şi nu Paramatman, de pildă? Simplu, pentru că Dumnezeu e Absolutul şi orice considerare a Absolutului duce la antinomie: Absolutul trebuie să-Şi deţină propriul negativ, propria diferenţă faţă de Sine; iar această diferenţă, fiind absolută şi ea, fiind, adică Diferenţă, nu mai are cum să fie privativă. Deci e totuna cu Absolutul, ceea ce face că unitatea dintre Absolut şi Diferenţa Lui trebuie să fie totală şi absolută şi Ea, fără a mai continua printr-o nou diferenţă şi o nouă uniune etc.. Iar doctrina trinitară spune exact acest lucru: Tatăl, Fiul şi Duhul sunt Una fiind, totodată, diferiţi. Iar Unitatea Lor este nemijlocită, exhaustivă (eschatologică), dar lasă reală şi diferenţa Celor Trei ca Persoane. E singura doctrină de metafizică teologică despre care ştiu eu şi care a ajuns la aceste concluzii.

Celelalte religii şi metafizici nu ajung până la acest adevăr ultim, deşi există în cele mai multe dintre ele o formă sau alta de manifestare sau de cunoaştere a Principiului. Doar că, nefiind vorba despre Revelaţie (iar antinomia Principiului, aşa cum este formulată în creştinism, nu putea fi aflată decât prin Revelaţie), celelalte tradiţii cunosc dual şi accentuat: accentul e pus când numai pe unitate (hinduismul Vedelor şi al Vedantei, doctrina parmenidiană, spinozistă, platonismul, aristotelismul), fie pe dualitate sau chiar pe multiplu (gnosticism, sistemul Samkhya, politeism etc.).

O notă aparte o reprezintă celelalte două tradiţii avraamice (Iudaismul şi Islamul), singurele în care Dumnezeul revelat, precum în creştinism, este şi Subiect, nu doar Substanţă (vorba lui Hegel). Dar şi aici, deşi Dumnezeu este viu, este subiect, taina ultimă încă nu e dezvelită. O dată, deoarece încă nu se întrupase Fiul; a doua oară, deoarece Trinitatea, după ce divinitatea lui Hristos este, iniţial acceptată, sunt respinse amândouă ca să nu se cadă în politeismul din care neamurile arabe tocmai ieşiseră.

Există, aşadar, o piramidă a religiilor, unde vârful este ocupat de cele care sunt cele mai apropiate de adevăr. În ce mă priveşte, vârful e ocupat de cele trei tradiţii avraamice, dintre care, deocamdată, creştinismul e deasupra (există interpretarea că Islamul ar fi trebuit să fie al treilea moment al Revelaţiei: religia Duhului; istoria a luat, însă, un alt curs şi Islamul a rămas la stadiul de religie veterotestamentară). Sub aceste tradiţii, vin celelalte: hinduismul monist, apoi buddhismul, apoi religiile dualiste ale Orientului Mijlociu şi Extrem, apoi sistemele politeiste etc.. Cu cât ne îndepărtăm de vârf cu atât mai distorsionat e adevărul religios. Jos de tot, la bază, avem sistemele tribale de tip animist. Peste tot, în afara celor trei Tradiţii, există scântei de adevăr. Dar sunt atât de amestecate cu diverse elemente religioase eterogene, culturale şi istorice care s-au suprapus, încât aflarea esenţei acestei scântei de adevăr dinăuntrul acestor tradiţii este, practic, imposibilă.

În ce priveşte mântuirea (anticipez aici întrebarea), nu cred că se vor mântui numai creştinii şi cu atât mai puţin numai creştinii ortodocşi. Fiecare se va mântui după cum gândeşte şi după cum îşi păzeşte legea simbolică ce l-a întemeiat ca subiect. Adică fiecare va fi judecat exact după gândurile, cuvintele şi faptele sale, nu după vreo lege sau normă pe care nu ar (re)cunoaşte-o. Care e diferenţa, atunci? Mare. În Împărăţie nu vor intra gândurile, cuvintele şi faptele incompatibile cu Ea, ci fiecare dintre noi va pierde din el însuşi acele lucruri care ţin de tot ceea ce e nevrednic. Al doilea, dacă am ajuns la concluzia că în creştinism S-a dat Adevărul, indiferent ce alte variante ale Adevărului sunt în alte tradiţii, ar fi o nebunie să trăiesc după ele. Aşadar, fiecare să facă ceea ce crede că e mai bine, dar să ştie că va răspunde pentru toate câte i s-au dat.