[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de beliver

Pare simplu cum zici,dar cand e vorba sa aplici ceea ce zici,nu mai e asa simplu.Spune-mi te rog cum te golesti de tine?

Golirea de sine înseamnă, mai întâi, să realizăm cât suntem de slabi şi de păcătoşi. Pe urmă, înseamnă să realizăm cât suntem de dependenţi de Domnul nostru. El este adevăratul stăpân a toate câte spunem că sunt "ale noastre". El ne-a încredinţat nu numai să păzim cele 4 daruri mari ale Lui, care constituie asemănarea cu El: sufletul conştient, nemurirea, inteligenţa şi libertatea, ci ca un părinte ne hrăneşte în fiecare zi. Mult mai mult decât cel mai bun prieten al nostru, El ne este alături în fiecare clipă, chiar şi când noi dormim sau nu ne gândim la El. El ne iubeşte mai mult decât Îl iubim noi şi ne dăruieşte mai mult decât îi vom putea dărui noi, încât pe El Însuşi s-a dăruit nouă.
Noi am întâlnit mulţi oameni minunaţi. Totuşi, fiecare dintre ei avea mici defecte, la fiecare era ceva ce am fi vrut îndreptat. Acuma, dacă ştim că există Cineva care are în mod cumulat toate însuşirile minunate ale prietenilor noştri, fără să aibă nici o imperfecţiune pe care la ei am văzut-o, cum să nu ne dorim prietenia unei astfel de Persoane ? Dacă am şti că Acela ne iubeşte mai mult decât ne-a iubit vreodată cineva, cum am putea suporta gândul de a fi despărţiţi nu o întreagă eternitate, ci o singură clipă de un asemenea prieten ?

Dar un singur lucru ne poate despărţi de El, iar acest lucru este păcatul. Când vom realiza asta, vom urî păcatul mai mult decât am putea urî pe cel mai mare duşman, fiindcă nu există nici un duşman capabil să ne facă atâta rău cât ne face acela. Atunci vom fugi chiar de pericolul ispitei, aşa cum cineva care vrea să ajungă teafăr la destinaţia lui, unde este aşteptat la masă de cel mai mare şi mai bun prieten, ar ocoli o haită de lupi flămânzi care s-ar întâmpla să îi stea în drum.

Pe urmă, nici nu ne vom mai gândi prea mult la păcat şi nu vom mai fi paralizaţi de frica lui, ci vom face şi vom fi ceea ce prietenul nostru ar vrea să facem şi să fim, iar aceasta înseamnă "a ne umple de Cristos".

Concret, ori de câte ori facem ceva, chiar şi lucruri mai banale, cum ar fi să vorbim cu cineva la telefon sau să circulăm la volan, să ne gândim la Cristos şi să ne întrebăm ce a făcut ori ce ar face Cristos în cutare sau cutare împrejurare ? Oare cum ar vorbi El la telefon şi ce ar spune ? Dar dacă nu noi, ci El ar fi la cumpărături, cum ar face ? Mai întâi, ar cumpăra sau nu lucrul acela ? Cum l-ar alege ? Cum ar vorbi cu vânzătoarea ? Iar această cale magistrală, care constă în a face ce ar face preaputernicul nostru prieten, chiar aşa se cheamă: imitaţiunea lui Cristos (imitatio Christi). Pe această cale eu vă invit să mergeţi, şi nu veţi greşi.