din nefericire, pot sa spun ca am avut si eu ganduri de sinucidere in scoala generala. eram foarte afectata dupa un deces in familie si eram mica pe atunci si ce-i drept, prostuta.
nu pot sa explic exact in cuvinte ce se intampla, dar din experienta mea (si punctul meu de vedere) exista 2 pasi spre a-ti lua viata:
1. gandul ca vrei sa pui capat tuturor problemelor (reale si imaginere); si aici te gandesti ce sa faci, cum sa termini mai repede, etc.
2. momentul in care faci acest lucru, adica ajungi sa-ti iei viata, indiferent de ce mijloc te folosesti.
din ce-am trait eu, in momentul in care ajungi la pasul asta de-a te sinucide, nu mai gandesti limpede. cel putin in cazul meu asa a fost: eram complet cu mintea in alta parte, vedeam numai intunericul in fata ochilor, plangeam foarte mult si ma simteam tot mai aproape de clipa asta de-a trece in nefiinta (sper ca am zis bine).
si totusi, nu am facut-o. de ce? pentru ca de atatea ori cat am incercat sa ma sinucid (de vreo 3,4 ori) a aparut mereu cineva si m-a salvat. Dumnezeu nu m-a lasat sa fac prostia asta si de fiecare data mi l-a trimis pe fratele meu mai mic.
si am renuntat, dar nu mi-am dat seama pe moment de greseala imensa pe care puteam sa o fac daca nu eram "intrerupta".
eu toate persoanele mai mici (adolescenti) pe care-i cunosc si imi vorbesc (ca mai sunt unii care-mi cer sfaturi si imi vorbesc de problemele lor intime), le spun de experienta mea din generala si le dau cele mai bune sfaturi. practic, le scot gandurile astea din cap. unii inteleg, altii o iau pe drumuri gresite (bn, nu au ajuns sa se sinucida, dar aveau de gand).
e oribil. nu ai voie sa omori pe cineva, dar nici pe tine insuti.
Dumnezeu a dat viata. omul nu are voie sa o ia, indiferent daca e vorba de altcineva sau el insusi.
mie-mi pare rau de toti cei care se sinucid. mai ales ca la tv arata tot mai des astfel de stiri si "scuzele" sunt banale :|
|