Odin,daca s-a adresat monahul cu un limbaj de mahala,ai dreptate ca este de condamnat,dar ma intreb de ce ca monah a adoptat acest limbaj,ce fel de educatie are si in ce spirit este el coordonat pe caile mantuirii acolo in mediul monahal???In manastire nu intereseaza pe nimeni ce fel de om esti,ce gandire ai si in ce mod iti pot influenta aceste trasaturi statutul de calugar,fapt care determina pe cei ce vietuiesc acolo sa fie cumva individuali in personalitatea lor.Si voturile au inceput sa se depuna destul de timpuriu,chiar si la 17 ani,fapt total in neconcordanta cu legile care tind sa pregateasca monahismul,varsta la care un tanar este destul de imatur si as putea spune,destul de confuz.
Intr-o casnicie partenerii au tendinta de-a cantari pe celalalt,de-a descoperi lucrurile comune,aspectele spirituale,sentimentele,sensibilitatea,precum si pozitia materiala,intr-un cuvant se verifica compatibilitatea dintre cei doi pentru bunul mers al relatiei,dar comunicarea si increderea sunt esentiale.In manastire insa,oamenii vin ca niste straini si asa raman,mai nimeni nu stie prea multe din profunzimea celuilalt,nu intereseaza pe nimeni,sinceritatea este un lucru aproape superficial mascata de asa zisa smerenie,iar comunicarea lipseste cu desavarsire.Din punctul meu de vedere,acolo se desfasoara o viata mai putin definita printr-un echilibru existential,este o viata de robot si o doctrina in aceiasi masura,nu se cantaresc oamenii ca si indivizi cu caractere diferite,toti se vrea a se adapta si a adopta aceleasi principii,fara nici un drept de afirmare intr-un sens diferit.Este adevarat cei ce aleg aceasta viata o fac intr-un mod voluntar,insa multi dintre acestia merg acolo la o varsta frageda,unii se schimba pe parcurs,altii nu mai dau doi bani pe adevaratul sens al vietuirii in acel cadru...dar nici unul dintre acestia nu are dreptul de-a se razgandi,presati de legi si anateme care-i forteaza psihic sa continue viata pe un drum in care nu-si mai doresc sa mearga,si astfel apare nonconformismul si pacatele,astfel apare perturbarea notiunii de viata monahala.De aceia am specificat faptul ca manastirea ar trebui sa aiba criterii mai flexibile,fiindca cine are cu adevarat "chemarea"nu se lasa amagit si influientat de acceptiunea legala a celor care nu mai doresc sa continuie acest drum.
Si ma intreb,de ce acel calugar a vorbit intr-un limbaj total nespecific?,fiindca fratilor manastirea nu i-a conferit educatia necesara de care are nevoie orice om intr-o familie si intr-un colectiv,acolo i s-a pus in fata doar legi "divine"pe care sa le urmeze fara vre-o interferenta cu firea lui umana si cu formarea sociala,fara a se tine cont de aspectul psihologic unic si atat de complex cu care suntem toti inzestrati.
Din pacate un calugar nu prea cunoaste cum ar trebui sa fie o relatie interumana,civilizata si bazata pe principii care ne departajeaza de instinctele animalice prin ratiune si discernamant,pentru ca ei nu au nevoie de asa ceva,ci doar de rugaciune si post...de parca trupul lor ar fi inert si viata lor inexistenta intr-un creier atat de "maret".Cunosc foarte multi calugari si maici,dar foarte rar mi-a fost dat sa vad pe vre-unul adoptand o moralitate demna de un suflet care tinde spre desavarsire...adevarata desavarsire.Ei nu prea simt regretul de sine cand defaima pe semenii lor,cand ai ranesc fizic sau psihic,nu stiu ce-nseamna toleranta si mila,datorita faptului ca in jur nu simt si nu gasesc iubire,in sufletul lor isi face loc cu usurinta rautatea.nu au notiunea si sentimentul binelui si-a raului in spiritul uman-social,mint fara nici o jena,se scuza cu tot felul de pretexte nefiltrate prin sita intelectului,scuzate de criterii "religioase",materialismul este baza care-i determina sa formeze relatii,patimile inlantuite ai fac sa fie obsedati de posibilitatea lor de realizare,frustrati de propriile instincte.Acestea toate se reflecta intr-un suflet care vrea sa se depaseasca pe sine,complexat de multitudinea de restrictii ajunge sa le renege in mod inconstient si astfel apare personalitatea lor confuza.Prin reactiile lor indignate ajung de fapt sa incalce ceea ce cere de fapt spiritul religios de la oameni.NU ai detest,mi-e mila de ei,de rautatea lor copilareasca,cand vad cum se comporta si cum gandesc fata de tot ce-i in jur(inclusiv de societate)imi spun in sinea mea ;"pur si simplu n-am ce sa-i cer,n-am ce sa-i cer decat sa-l ignor,fiindca imi face rau cu sau fara stiinta..."Cu sau fara stiinta ei nu pot iubi,n-au invatat sa iubeasca semenii asa cum ar trebui cu spirit neperfid,pentru ca la randul lor nu au simtit iubirea in jur,considerand ca iubirea fata de Dumnezeu e totul...din pacate aceea nu-i decat confuza,fiindca este IMPOSIBIL sa poti pretinde ca iubesti o divinitate atata timp cat fata de semeni nu simti pic de compasiune.
Este o vorba in manastire;"in manastire te duci NEPOFTIT,traiesti NEIUBIT si mori NEJELIT!" Doamne cata raceala si nepasare exista acolo,nu va puteti inchipui!!!,cica este o sobrietate favorabila mediului monahal si singuratic.Daca Dumnezeu vrea sa-l iubim in acest fel,atunci Dumnezeu vrea niste slujitori egoisti...dar nu cred ca vrea aceasta de la noi,a dovedit-o prin insasi SACRIFICAREA SA SUBLIMA.
|