Onoarea Bisericii
Am scris, cu cîțiva ani în urmă, articolul de mai jos despre proiectul Catedralei Neamului. Zvonuri, dezbateri pregătitoare și o serie de imagini noi îmi lasă impresia că tema a revenit vertiginos în actualitate. Simt nevoia să reiau, în ceasul al doisprezecelea, argumentele iritării mele de atunci. Cu o notă în plus de exasperare.
Cît de departe va merge pactul cu lumea al ierarhiilor noastre bisericești? Nu spun al Bisericii noastre, pentru că se găsesc întotdeauna alfabetizați de ultimă oră ai teologiei autohtone care să-mi atragă atenția că Biserica sîntem toți. Că nu-ți poți lua distanțe față de o comunitate din care faci, în chip nemijlocit, parte. Biserica instituțională are voie să spună că „intelectualii“ i-au întors spatele, are voie să se refere la mine ca la un înstrăinat. Dar eu nu pot răspunde că n-am cum să-mi întorc singur spatele, cîtă vreme sînt una cu ea.
Biserica poate hotărî, în numele meu, cînd e vorba de trebile comunității; dar nu-mi cere părerea și, dacă mi-o spun, nu ține cont de ea. Va să zică, în acest caz, nu sînt mădularul ei legitim. De îndată, însă, ce vocea mea nu se mai unește cu a ei, mi se reamintește, mai mult sau mai puțin mieros, că n-am dreptul să mă pronunț căci sînt inclus, sînt „înlăuntru“. A fi în Biserică înseamnă, așadar, a fi de acord cu ierarhiile ei. Trebuie să fiu solidar, fără deliberare, cu oficialitățile ecleziastice, în vreme ce ele nu sînt ținute să mă ia în seamă. Lotul meu e supunerea necondiționată. Laicii trebuie să facă ascultare. Clericii, nu. Cu alte cuvinte, o parte a Bisericii se substituie întregului, amintindu-și de cealaltă parte (pentru a o chema la ordine) doar cînd e contrariată, sau cînd trebuie să facă discursuri despre „poporul credincios“. Așa s-a întîmplat, recent, la dezbaterea despre „catedrala neamului“. Reprezentanții societății civile, ai Comisiunii Monumentelor Istorice, ai clasei politice au avut serioase rezerve față de un proiect gigantesc, care, așa cum e conceput, nu poate fi decît o întruchipare necuviincioasă a „slavei deșarte“. Dacă Biserica sîntem toți, glasurile acestea aparțin, cu deplină îndreptățire, Bisericii. Mai mult: sînt glasuri de vază ale ei. A nu pleca urechea la spusa lor echivalează cu a le excomunica.
Își pot permite ierarhiile așa ceva? În numele a ce? În numele cărei autorități morale, în numele cărei isprăvi civice, în numele cărei păgîne jurisdicții? Cum poate Biserica să suspende libertățile și responsabilitățile membrilor ei? Cum altfel decît idolatrizîndu-și oficialitățile ca pe un „detașament de avangardă“ al tuturor credincioșilor? Detașamentul acesta de avangardă și-a făcut o vocație, în ultimii cincizeci de ani, din a se lăsa biruit de lume. A lingușit crimele unor apostați, a consimțit la temeneaua omagială și la demolarea barbară a unor lăcașuri de neînlocuit. A găsit justificări meschine și grandilocvente pentru a îngădui minciuna națională, mizeria trupurilor și siluirea sufletelor. Cîți dintre marii noștri ierarhi, confruntați cu demonul dictaturii, s-au gîndit dacă nu la martiraj, măcar la o retragere smerită în pustie? Au preferat să se socotească indispensabili, să-și ambaleze lașitățile în discursuri pioase despre răbdare, înțelepciune și compromis salvator. Au supraviețuit semi-adormiți, împăcați cu ei înșiși, în aburii unor chilii bine încălzite. Iar acum, după ce decenii întregi au refuzat să apere onoarea Bisericii, se ocupă brusc de pompa ei lumească. Vor gloria imanentă ca răsplată pentru o îndelungă lipsă a curajului. Vor să-și încununeze demisia printr-un triumf. Asemenea cărturarilor și fariseilor, vor să curețe partea din afară a blidului, lăsînd neatinsă necumpătarea dinăuntru (Matei, 23, 25). Rezultatul e previzibil. „Catedrala neamului“ va arăta „ca mormintele văruite“, nici măcar destul de frumoasă pe dinafară, iar pe dinăuntru „plină de oasele morților și de necurăție“ (Matei, 23, 27).
Andrei Pleșu - DILEMA VECHE mai 2010
|