Citat:
Īn prealabil postat de sophia
Mie intrebarea asta mi se pare f.grea si o vad cam asa:
1. Daca esti total abandonat credintei este usor cumva. Tai firul, cazi din lumea omeneasca, in aia a lui Dumnezeu. Adica mori pentru oameni, dar traiesti pentru Dumnezeu.
Este cam un act sinucigas. Te sinucizi pentru Dumnezeu. Cam asta fac si calugarii.
Cine poate, cine are asa o credinta puternica...jos palaria. Sa-ti dai viata pentru un scop suprem (pentru tine).
2. Acum daca Dumnezeu ne cere asa ceva? Asta este intrebarea. EL ne-a trimes si ne-a lasat sa traim pe aceasta lume, ca oameni. Deci asa trebuie sa fim si sa traim. Sa apartinem lumii omenesti pana cand vrea El.
|
Legat de subiectul tau, as vrea sa mai povestesc ceva. Eu sunt "doamna cu povestile":)
In perioada "de refacere"m-am retras intr-un loc linistit. Si unde ar fi fost mai bine, decat la o manastire de maici. Si ca sa fiu izolata total de lume am fost dusa undeva in Muntii Vrancei. Nu este loc pe pamnant mai frumos! La acea manastire sunt doar cateva maicute, vreo 5. Maica Stareta este mai tanara( 50 de ani) celelate, varstnice.
Am fost sfatuita sa-mi iau cu mine haine decente in culori inchise si o basma.
Doua saptamani, cat am stat acolo, am participat trup si suflet la treburile manastirii. Munca dupa puterile mele, rugaciune in biserica dupa programul manastiresc, iar in rastimpuri citeam din biblioteca manastirii tot ce-mi cadea in mana.
Am stat doua saptamani, fara ruj de buze, rimel sau fard de obraji, fara deodorant, doar apa multa si sapun. Fara tinute varatice si colorate si FARA OGLINDA!
Si m-am abandonat rugaciunii... Snurul de matase ce ma lega de lume si de cele ale lumii s-a topit, a disparut usor, fara sa doara. Si m-am legat de Dumnezeu cu snur de metanii cernite... Dar plangeam! ma puneau si pe mine in biserica sa citesc cate o rugaciune in genunchi in fata altarului, a icoanei Mantuitorului si a Maicii Sale. Si ma apuca o jale... si plangeam... dar nimeni nu se mira, nu ma intreba nimic si nici nu incercau sa ma opreasca. Mi-am lasat pe podeaua batranei biserici, in fata tacutelor icoanelor toata jalea pacatelor mele... "caci faradelegea mea eu o cunosc si pacatul meu inaintea mea pururea este..."
Dar, totusi, locul meu nu era acolo. Mie Dumnezeu mi-a dat o familie si o datorie de indeplinit. Nu puteam ramane oricat de mult mi-as fi dorit. Dorul de ai mei si inteleptele maicute nu m-ar fi lasat sa raman acolo.
...Am plecat spre casa, am ajuns. Toata lumea se astepta de la mine sa fiu de-acum alt om. Schimbarea de la linistea manastirii la agitatia orasului, obesia ideii "sa arat bine", asortatul fustei cu bluza, cu pantofii sau poseta, aranjatul parului, si "unde mi-o fi cerceii aceia"?, reintrate brusc in viata mea, m-au dat peste cap. Drept urmare, nici a treia zi, am facut o criza de nervi. Ma "lucra" satana, mai rau decat inainte! dar, cu rugaciune si cu ajutorul Domnului, mi-am revenit...
Ce vreau sa spun, este ca toti avem o menire in lumea asta. nu-i simplu deloc. Nu se poate taia, asa, legatura cu lumea, ca m-am suparat pe ea sau ca, iata! ce credinta mare am ! eu o rup cu lumea asta pacatoasa, si ce bine e la manastire. Mie, acolo, in manastire, Dumnezeu nu mi-a vorbit, nu mi-a spus nimic, desi, asa de sfant parea locul, asa de incarcat de rugaciune, incat m-as fi asteptat ca dupa bradul din fata sa-mi apara Mantuitorul, fara sa ma mir de asta... Nu mi-a vorbit Domnul insa mi-a dat de inteles, asa, in mod tainic ca tre' sa merg acasa. N-am plecat cu mana goala. Am luat cu mine imaginea Lui din biserica, mirosul tamaiei si al lumanarilor, vocile subtirele ale maicilor in rugaciune, smerenia lor si fetele lor vesele dar sfioase. Acestea mi-au fost arme si suport in timpul atacurilor.
Cu mine s-a intamplat o minune, nu? chiar daca n-am auzit aevea glasul Domnului meu, chiar daca n-am primit vreun dar sau har chiar daca greseli mai fac si"calcatura" nu mi-e dreapta mereu. Dar orice as face, eu doar una stiu: ca "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisii".