Am si eu o parere, o idee de adaugat la cele existente [deci, deja are legatura cu topicul].
Sa luam un om ca exemplu si ma voi alege pe mine, pentru a usura monologul ce va urma. Sunt un mare pacatos, beau peste masura, spre exemplu. Ce pot spune in aceasta situatie, eu exist? Nu pot spune sigur ca nu vad nimic ce sa-mi confirme asta, eu vad in jurul meu doar crasme, vin, tuica, "prieteni" de pahar, "dusmani" care ma cearta ca nu sunt ca ei, ca eu beau [cat tupeu la ei !!!].
Deodata eu nu mai vreau sa beau si ma straduiesc sa ma tin aceasta intelegere cu mine. Dar in jurul meu tot cele amintite mai sus le vad, crasme, vin... "prieteni" si "dusmani". Dupa o luna nu mai rezist si incep sa beau, chiar mai mult, imi fac mai multi "prieteni" de pahar. "dusmanii" incep sa se indeparteze.
Dar un "dusman" nu renunta, el sta langa mine si ma tot bate la cap sa renunt, sa o iau de la capat.
Intr-un sfarsit renunt la asta pentru ca Dumnezeu spune sa avem dreapta socoteala. Si incep sa ma rog... dar tot cele de mai sus le vad peste tot. Parca "dusmanii" incep sa-mi devina prieteni, si "prietenii" incep sa-i vad ca pe niste saraci. Cu ajutorul lui Dumnezeu, rugandu-ma continuu Lui si staruind in a ma indeparta de orice ocazie de a cadea, scap de aceasta patima, a bauturii. Dar in continuare, eu observ la mine ca un pahar de as bea parca revine starea de dinainte.
Oare intrebarea initiala nu era mai bine pusa asa: "In ce moment din <<existenta>> noastra putem spune ca existam?". Ca de existat se vede ca existam. Nu crezi? Adica tu spui ca noi suntem niste robotei. Atunci pune degetul deasupra lumanarii si spune in momentul acela: Eu nu exist, deci eu nu simt durerea. Aaa, poate spui ca lumanarea nu exista, ca plasma aceea [focul] nu exista, ca este o plasmuire a imaginatiei cuiva. Fa din nou exercitiul: pune degetul in aceasta plasma si tine-l acolo si spune: Lumanarea asta e doar in mintea mea, sau a altcuiva, ea nu exista. Singurul foc ce nu arde am vazut ca este doar lumina care coboara si aprinde lumanarile credinciosilor de Inviere la Sfantul Mormant.
Deci incep sa vad lumea din jur ca fiind cele reale doar dupa ce am scapat de patima [mai bine spus patimi]. Ca daca sunt impatimit nu vad lucrurile drept. Spre exemplu luam doi oameni, un desfranat si un betiv. Cel desfranat foloseste bautura in mod normal, nu se simte nici atras de ea si nici nu o respinge. Cel betiv nu vede in jur obiecte de satisfacere a poftelor sale. [in realitate nu este un betiv pur, un desfranat pur; pacatul, incet incet, aduna cateva pacate, dar nu este obligatoriu; si, oricum, doar intr-o directie poti pacatui cel mai mult, nu in toate].
Dar un om care scapa de toate patimile, le indeparteaza, el cum vede? Orice patima ar fi avut, cele legate de patima sa se straduieste sa le vada normal, iar pe celelalte le vede normal, prin darul lui Dumnezeu, ca l-a ajutat sa nu intre pacatul si in acelea.
Asadar, un om despatimit vede la fel [cat de cat, fara mari diferente, macar se straduieste] ca un om liber. Iar oamenii despatimiti vad la fel, cel putin se straduiesc, nu pentru ca sa fie ca toti, ci pentru ca Dumnezeu ne porunceste, doar asa putem fi liberi, deasupra tuturor, dar slujind tuturor.
In momentul in care tinzi sa ajungi liber si continui sa gandesti rational, observi ca tot din jurul sau se neaga. Se afirma si se neaga. Dumnezeu da porunci ca sa fim liberi. Cum poti fi liber, fiind ingradit de niste porunci... pai TOTI trebuie sa fim liberi.
Deci haideti sa fim liberi si sa traim cele din jur, ce folos sa stim daca existam. Nu se spune: ma doare maseaua, asa vad si eu ca mai traiesc... dar sa merg la doctor ca stiu ca inca traia... voi vedea, sa ajung totusi la stomatolog, ca daca nu ma grabesc, in curand conserva aceasta se va opri din functionare.
Doamne ajuta !
Ionut
|