S-a vorbit mult, din partea acelor crestini care sustin “Sabatul”, despre decretul
imparatului Constantin, cu privire la declararea dumi*nicii ca sarbatoare de odihna obligatorie, in
imperiul roman. Este vorba despre Decretul din 3 martie, 321, prin care imparatul hotaraste ca “toti judecatorii, oraselor si mestesugarii sa se odihneasca in ziua venerabila a soarelui. De asemenea si locuitorii de la tara care se ocupa cu cultura campului sa nu piarda ocazia favorabila oferita in aceasta zi de Pronia divina”. Este de la sine inteles ca nu imparatul instituia duminica, in secolul IV, ca sarbatoare crestina. Dar Constantin cel Mare care adusese, proniator, pacea Bisericii, legifera acum prin decret de Stat, ca zi de odihna in intreg imperiul, acea zi pe care crestinii o tinusera de la inceput. Insasi referirea din decretul imperial la Pronia divina de care trebuiau sa beneficieze toti,
arata ca Sfantul Constantin avea in vedere istoria de pana atunci a Bisericii, intreg asezamantul ei, si el nu facea decat sa recunoasca si sa consfinteasca o stare de fapt”.
Dintre obiectiunile aduse in sustinerea Sabatului, intrucat noi am ras*puns direct sau indirect pe parcursul lucrarii, in general la toate, soco*tim necesar sa staruim putin doar asupra acelei teze gresite, potrivit careia, dupa Vechiul Testament, pazirea simbetei este “un legamant ves*nic”, in sprijinul acestei teze, se aduce spre exemplu textul urmator: “Sa pazeasca deci fiii lui Israel ziua odihnei, praznuind ziua odihnei din neam in neam, ca un legamant vesnic. Acesta este semn vesnic intre Mine si fiii lui Israel.” (Iesire XXXI, 16-17).
Trebuie observat dintru inceput ca aceasta porunca este data “fiilor lui Israel, din neam in neam”. Priveste deci pe slujitorii Vechiului Testament. Iar Vechiul Testament a fost pentru noi doar “o calauza catre Hristos” (Gal. III, 2-3). De ase*menea, este vorba de “ziua odihnei”, deci de “odihna” in sine, nu de o anumita zi a saptamanii. In acelasi timp mentionam ca insusi cuvantul: vesnic, desemnat in limba ebraica prin “olam” are mai multe intele*suri: veac, eternitate, lume, semnificand astfel o durata care depaseste masura umana. Se stie ca si alte randuieli ale Vechiului Legamant, ca: “Jertfirea
mielului pascal” (Iesire XII, 3), impreuna cu “sarbatoarea azimelor” (Iesire XII, 17), “arderea sfesnicului” in cortul adunarii (Iesire XXVII, 20-21), “scoaterea vitelului de jertfa din tabara si arderea in foc a pielei”, “spalarea trupului si a hainelor” (Lev. XVI, 27-29) s.a., impuneau aceeasi “lege vesnica”. Dar este de la sine inteles ca toate acestea nu se mai tin astazi. Iar niste randuieli desemnate drept “ves*nice”, dar pentru faptura zidita in timp “sabatul a fost facut pentru om” – au putut fi schimbate de Cel vesnic – facut Om, pentru om. In acest sens, Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului a si spus ca este “Domn al Sabatului”, Domn al timpului.
Si in aceasta calitate divin-umana Domnul nostru Iisus Hristos a instituit cu adevarat un asezamant vesnic prin inviere, prin eliberarea nu dintr-o sclavie trecatoare, ci din pacat si din moarte. Iar in acest asezamant, sarbatoarea
Bisericii este ziua invierii, a vietii netrecatoare Duminica. Si de aceea, timpul acestei zile crestinul il sfinteste nu numai ca timp al odihnei, ci mai ales ca timp al vietii, al innoirii vietii dobandite deja prin
Sfantul Botez in jertfa si invierea Domnului, ca timp al propriei invieri pentru “Ziua Domnului”.
Parintele Constantin Galeriu