[ALEXANDRU ANASTASIU]

După căderea lui Adam și a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului și de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esența lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăiește în trupul omului, posedând în chip forțat [sau mai grav prin învoire] sufletul și trupul. Datorită imaterialității și subtilității lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpânește puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că aceștia s-au lăsat stăpâniți de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduința lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vieții desfrânate și ușuratice a celui păcătos. Sunt însă și cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos și în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (sataniștii, masonii, New Age...). în alte situații, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălășluiască și să lupte pe oameni, pentru ca aceștia să se roage mai mult și din cauza suferințelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este și faptul că cel mai des se întâlnește nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinței demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13,2); 3. în cele din urmă a intrat satana desăvârșit în el (Ioan 13,27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare și celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfățișa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui și cucerind astfel mințile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtuților, dă putere creștinilor care se luptă cu diavolii și în același timp smerește mânia înverșunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduința lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). în lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influențeze trupul, simțurile, voința și imaginația.
Dar cum acționează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduința lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli și să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1,13-19).
Creștinul are libertatea și Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominația diavolului (1 Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea mintii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foiește în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63,6-7).
In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. în inima omului se săvârșește războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai mulți creștini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăsește pe om, diavolii foiesc ca niște șerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorința binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niște nori întunecoși prin porțile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creștin, diavolii petrec împrejurul inimii creștinului, lucru pe care vrăjmașii mântuirii noastre nu vor să fie știut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea și Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deșartă și mai ales cu senzualitatea, cu îngăduința lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuțile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlinește o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalica vol. 6, p. 315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simțirea unei iubiri pătimașe a trupurilor și un duh necurat diavolesc sălășluit în însăși simțirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca și cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să disprețuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică și rugăciune. Ajunge astfel ca un ieșit din minți și din sine și amețit de pofta desfrânării. Persoanele care își imaginează și visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt și femei care trimit diavolii desfrânării la bărbați, în timp ce aceștia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
După căderea lui Adam și a Evei din Rai și pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înșela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie și blestem, conștiința dumnezeiască a ajuns neștiutor. De aceea, nu poate ști de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască și se silește să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoși, împotriva legii - fărădelegea, împotriva virtuților - patimile și păcatele, împotriva credinței - necredința, hula și erezia [împotriva medicinii dumnezeiești medicina lui Antihrist].
Toți diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie și mândrie și apoi ne transmit gândurile cele rele și fac pe oameni să săvârșească lucruri pe care numai cei ieșiți din minți le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rușinează de cele făcute și de ei înșiși. De aceea, Sfinții Părinți ne învață să nu acționăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie și mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reușesc ne îndeamnă să aducem mulțumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niște patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare și apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit,îi războiește cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăși. Diavolul slavei deșarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii știind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptății și astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înșelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduiește să ne facă să credem că tot ce ne învață el este bine. Ne șoptește la ureche: "Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupți cu el, în imaginația ta. Astfel, îți întărește prin sugestie și energie voința (Psalm 62,4) și de cele mai multe ori nu-ti poți stăpâni mânia și ura când te întâlnești cu persoana cu care te-ai certat și te răzbuni.
Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer și de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omenești se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu și s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învață pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul și cu felul lor de viață. De multe ori cei aflați sub inspirația lui nu-si dau seama că mint și că sunt conduși de diavoli. și mai grav este când astfel de oameni sunt investiți cu funcții politice și sociale.
Există diavoli necurați care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtași și pe alții la săvârșirea răului, ca să ne pricinuiască o și mai mare osândă. Mulți oameni se bucură când își asociază și pe alți oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micșorează și le dă curaj.
Tradiția noastră creștină spune că diavolul dispune de multe posibilități de înșelare: cu cel inteligent face pe înțeleptul, cu cel mai puțin înțelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărți scrise sub inspirația lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, șoptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alții, să nu mergi la Biserică..."