Dumnezeu da harul, dar nu-l mai ia inapoi, dupa ce l-a dat.
Andrei, aduci in discutie ispitirea preotului. Nu numai preotul este ispitit, ci toti oamenii sunt ispiti; atata doar, ca noua, mirenilor, putin ne pasa ca suntem ispititi si dam curs ispitei; e ceva ce ni se cuvine, ne dorim si luam ceea ce ne place, neavand mai nici o pretentie de la noi, ca doar suntem mireni. In schimb il judecam pe preotul, care, s-a lasat ispitit; am vrea sa i se ia harul.
Ispita e o proba a placerii, prin care ne verificam, mireni si preoti, cum stam cu patima poftei, aceasta avand rostul, ca sa descoperim in ce faza am ajuns in stradania noastra de a ne lupta cu ea.
Infranarea e lucru mai usor, caci ostenelile infranarii ni le putem asuma prin initiativa proprie.
Nu poti vorbi de o biruinta a patimei poftei decat daca o infrangi in momentul in care are toate conditiile ca sa se manifeste. Daca ne abtinem de la o patima, fara ca aceasta sa fie starnita din somnul ei, nu inseamna ca aceasta a slabit sau ca am stins-o.
Poti spune ca i-ai stins puterea abia atunci cand, starnita fiind, o poti domoli.
De unde stim noi, ca acel preot, de care amintesti mai sus, nu primeste o putere de a se opune patimii, de a o domoli si stapani, spre mantuirea lui; iar noi, care am judecat, ramanem cu pacatul?