Citat:
|
Eu am vazut tot serialul si cat de cat, hai ca merge mai o seara, mi-am petrecut timpul si mi-a placut. Culmea, el zice ca filmul e nesanatos, ii face pe oameni sa creada in existenta OZN-urilor (nu cred ca Danion a vazut vreun sezon intreg, face afirmatii pe prost), dar pana la urma m-am gandit la asta: Dosarele X sunt doar un film, toata lumea inelege fantasticul din el; Danion Vasile e un autor, care a scris in alte carte: am vazut OZN-uri, am facut yoga si am levitat, am trait 1 saptamana fara mancare cu energii. De aici, trageti voi concluzia care e mai vatamator pentru crestini. Danion sau Dosarele X?
|
Moshule - daca pot sa zic asa. Ferice de tine ca tu vezi doar fantasticul din ele. Ferice de tine ca ai atata discernamant si atatea cunostinte incat sa te rezumi la fantastic timp de o seara dupa care sa ii spui pa.
Dar nu suntem toti asa. Unii - si nici macar cei mai patologici - o sa ma exprim urat acum, "pun botul". Problema nu e ca unuia i-a traznit prin cap sa faca un film despre extraterestri si conspiratii. Problema e ca
foarte multi adera la chestia asta. Sa zicem ca sunt niste isterici care incep sa spuna ca au fost intr-adevar rapiti de extraterestri, parca era ceva val de-asta de abductions in US acum cativa ani. Ai zice, mare lucru, au delirat unii. Dar in loc sa ramana doar atat, un delir cu local flavour, se apuca unii si altii sa scrie carti pe tema asta -- carti pe care le-am citit si eu. Se fac filme pe tema asta - filme pe care le-am vazut si eu. Intotdeauna povestea e invaluita in argumente, in "marturii", martorii dau cu subsemnatul si descriu ei seara aceea din anul 1983 sa zicem cand a venit lumina deasupra campului si a doua zi toate vacile erau ex-sanguinate, imagini, fotografii, autoritatile implicate care au investigat ei ceva pe-acolo dar tot n-au elucidat pana la urma cauza etc.
Deci povestea asta fantastica deodata are o aura de plauzibilitate stiintifica si ajunge la un public foarte larg care o consuma mai in gluma mai in serios, dar stii, ce ai citit nu poate fi necitit la loc, si lasa urme de un fel sau altul in psihic si-ti altereaza perceptia asupra vietii si lumii. Ba se mai apuca si posturile "serioase" sa faca documentare pe tema asta, sau ce, n-ai vazut niciodata povesti cu fantome pe Discovery, terminandu-se in coada de peste si nu asa cum te-ai astepta, cu o concluzie rationala? Tinand cont ca e totusi Discovery si nu Metempsychosis TV.
Psihicul nostru e foarte permeabil la lucruri/fictiuni de genul asta. E o fascinatie a supranaturalului si a paranormalului care insa, mind you, e cu totul diferita de fascinatia pentru ortodoxie, si spun asta pentru ca am trecut prin amandoua, si pentru a doua nici macar nu pot spune ca simt fascinatie. Din punct de vedere al appeal-ului psihologic, adica "ce lucru ma atrage spontan, cand nu sunt atent si cand nu-mi procesez constient reactiile", intotdeauna ozn-urile, extraterestrii, reincarnarea, memoria ancestrala, horoscoape, contactul cu civilizatii superioare si alte mascari de aceeasi factura, vor fi mult mai atragatoare si mai degraba-mancatoare-de-resurse decat banalul act al unei rugaciuni particulare adresate Atottiitorului.
Repet, nu extraterestrii si fictiunea sunt problema, ci faptul ca foarte multi oameni se lasa sedusi de povestea asta, si nici macar dintre cei mai "prosti". Multi oameni cu studii superioare cocheteaza (ca sa nu zic desfraneaza) cu ipoteze de genul asta, ai fi surprins, si printre prieteni si cunostinte, sa vezi ce credinte de factura asta o sa gasesti, ascunse sub aparentele celei mai beton ratiuni.
Asta mi se pare mie ca e un aspect al duhului anticristic: efectiv _aderam_ mental, sufleteste, cum vrei, la lucrurile astea care nu au
nimic in comun cu crestinismul, ba iti mai si creeaza niste stari asa, de anxietate anticipatorie cumva, amestecata cu fascinatie, care sunt incompatibile cu duhul de smerenie, de pace launtrica, de rugaciune. Foarte greu sa te mai smeresti cand ai impresia ca stii tu ceva, ai prins tu un fir, ai tu asa o intuitie ca undeva in spatele usilor inchise din area 51 se joaca un meci important care ne priveste pe toti, stii. Mai zi
Cuvine-se cu adevarat, daca-ti vine :) Ce sa mai vina, ce heruvimi, ce serafimi, ce Maica Domnului in icoane bizantine, povesti, realitatea si spiritualitatea inalta sunt in alta parte, astea-s povesti de babe si mosi, pe cand universul ne asteapta si noi stam ca prostii in genunchi.
Eu cam asa am impresia ca stau lucrurile. Si uite o experienta profund personala: cu ortodoxia nu am avut treaba pana relativ curand (2-3 ani) in schimb avut cu Science Fictionul, pe care eram in stare sa-l mananc pe paine (filme, carti, seriale, cat cuprinde) si in special cu Dosarele X, care erau in voga prin 96, cand aveam 13 ani si la care ma uitam cu globii oculari lipiti de ecranul televizorului. Singurul lucru bun a fost ca m-am apucat de invatat genetica in vara aceea, ca sa pricep despre ce vorba cu ADN nucleotide etc. Dar printre altele m-am si apucat sa scriu tot felul de tampenii in jurnal. Sa stau seara pana tarziu afara si sa ma holbez la cer, imaginandu-mi ca undeva acolo sunt niste extraterestri care poate ma vad, poate ma aud, poate imi citesc gandurile. Mai visam cate o bizarerie noaptea si petreceam pe urma vreo doua zile gandindu-ma la acel vis, la ce poate insemna, suferind ca ahh ce mare si complicat e universul asta si eu sunt blocata aici, la 13 ani si-n urbea xyz, dar lasa ca ma fac eu mare si ma apuc de fabricat embrioni in laborator, cum am vazut in Dosarele X.
Si nici macar nu am fost caz patologic, erau confabulatiile unei adolescente si nimic mai mult, dar puneam
suflet,
energie si
credinta in toate aberatiile alea. E crunt faptul ca imi doream sa fie adevarate si ca pe langa minunatiile astea, bucuriile simple ale colegului meu de banca, de pe atunci visand sa se faca preot, mi se pareau stupide si limitate. Iar de el mi-era drag dar il consideram mult ramas in urma fata de mine si alt geniu de coleg de-al meu cu care impartaseam toate teoriile astea.
Am citit ceva scris de Sf. Paisie Aghioritul parca - dar poate gresesc si il incurc cu altul - in care spunea ca duhul antihristic nu e neaparat ceva spectaculos, ceva exploziv, asa cum ne imaginam noi neaparat apocalipsa. Eu cred ca si felul in care gandeam si simteam eu in acea perioada (si de altfel, inca vreo 10 ani dupa), era cat se poate de antihristic.