În prealabil postat de AlinB
Casiana,
In mod clar nu esti obisnuita sa oferi dragoste dar ai fost obisnuita sa primesti.
Nu atat dragoste cat atentie.
Nu vrei sa fii iubita cat vrei sa fii sedusa.
Toate aceste lucruri tin de carente de maturitate afectiva si mai ales spirituala care deriva fara doar si poate dintr-o lipsa de experienta afectiva efectiva (adica aici nu intra romane de dragoste, telenovele, filme cu romante comerciale, etc).
Da, cred ca mai sunt cazuri ca ale tale, am cunoscut si eu o astfel de persoane pentru care nu era suficient sa cunoasca un om de treaba, nu puteau sa-l aprecieze pentru ceea ce este pentru ca nu era vorba despre celalat, era vorba despre propria persoana, despre propriul orgoliu care trebuia asaltat cu dovezi de dragoste, cucerit, impresionat.
Si ghici ce, nicioata nu era suficient ce primea, insatisfactia ramanea aceeasi ba chiar crestea o data ce relatia avansa.
Si treceau din relatie in relatie, cautand in afara ceea ce de fapt ceea ce le lipsea in interior.
Una din ele nu e casatorita nici acum din cate stiu iar alta desi e casatorita a facut-o cumva fortata de imprejurari si am convingerea intima ca zambetul ei este doar de fatzada.
Alte cazuri s-au terminat poate mai fericit, persoanele in cauza au inteles in timp util ca e mai important sa ai alaturi de tine un om pe care te poti baza o viata decat unul care sa faca impresie cateva luni sau ani.
Am avut ocazia sa cunosc si cazuri in care desi au o relatie foarte ok (si nu doar de suprafata) unul din cei doi are o "neliniste" care se observa din gesturi, vorbe, priviri. Si s-a vazut mai tarziu cand relatia s-a rupt din motive aparent ridicole, insa substratul era altul - lipsa unei afectiuni autentice, in care celalat este un OM nu o cantitate de satisfactie emotionala sau instrument de (auto??)satisfacere emotionala.
Intr-adevar, daca nu te-ai fi casatorit acum si ai fi avut ocazia sa gasesti un barbat care sa te asalteze cu atentia pe care ti-o doresti pana cand ai ajunge sa nu mai stii de tine iar pe urma toata relatia sa se termine in certuri de durata, injuraturi si poate si lovituri cum am mai cunoscut cazuri, ai fi fost extrem de fericita cu barbatul care il ai acum.
Fara doar si poate nici acum nu e tarziu, poti sa divortezi, sa o iei pe drumul asta dar nu e nici o garantie ce vei mai reusi sa te intorci vreodata acolo unde esti acum.
E adevarat ca poate sotul tau te iubeste si cu o nota de infantilitate sau cel putin asa par lucrurile prin prisma unei femei care nu s-a maturizat afectiv suficient de mult incat sa ajunga din postura de fetita la cea de mama.
Si stiu ca asta deranjeaza genul asta de femei pentru ca pe langa atentia excesiva simt si nevoia de a fi dominate si tratate cu o oarecare indiferenta si superioritate.
Este pe scurt, daca vrei, sado-masochismul imaturitatii afective.
Si cum ziceam, o solutie ar fi sa o iei pe un drum care s-ar putea ca la 40 ani sa te gaseasca tot singura si fara o familie.
Sau sa incepi sa-ti tratezi problemele cu seriozitate, sa incerci sa vezi ca ca rezolvarea lor tine de tine in primul rand.
Este vorba de o maturitate care poate oricum s-ar fi instalat mai devreme sau mai tarziu, dar de ce sa treci prin niste experiente neplacute ca sa ajungi acolo si sa cauti ceea ce de fapt ai ACUM?
Si da, mai sunt cazuri similare ca ale tale dar care se instaleaza altfel, dupa cativa ani de casatorie cand vraja "iubirii" care tine de necunoscut si excesul de hormoni dispare si omul ramane gol cu lipsurile lui: lipsa de dragoste autentica pentru celalatl, lipsa de respect, lipsa de interes pentru altceva decat satisfactia personala.
Si atunci oamenii incep sa se minta, sa insele..
Binenteles ca se poate evita sa se ajunga aici daca oamenii au o viata spirituala si se nevoiesc sa-L cunoasca pe Dumnezeu.
Atunci, ceva din iubirea Lui se reasfrange si in inima ta iar oamenii din jur apar intr-o alta lumine.
Adevarata dragoste este cea care se jertfeste pe sine pentru celalalt, nu care umbla dupa lucrurile superficiale.
Iar ca sa rezum lucrurile, tragedia ta sta in faptul ca nu poti sa iubesti. Si totusi nu intelegi ca tu esti de vina, ci intr-un fel - celalalt. Aici este problema.
O data ce vei accepta ca ai o problema, poti sa comunici cu cel de langa tine, sa-i explici, sa-i ceri sa te inteleaga, sa te ajute.
Faptul ca te-ai casatorit in biserica, ca ai facut niste promisiuni, ca s-au spus anumite lucruri cand ai fost acolo de fata, se pare nu inseamna mai nimic pentru tine.
Lucrurile astea nu-ti dau deloc de gandit, tot ceea ce poti sa te gandesti este ca esti nesatisfacuta afectiv din motive care in cea mai mare masura tin doar de tine, de imaturitatea ta afectiva.
Cei care s-au casatorit cu gandul la Dumnezeu si au reusit sa inteleaga ca adevarata afectiune, profunda si de durata din casnicie este ceva complet diferit de exaltarea afectiva/sentimentala, pot sa-ti spuna ca doar Dumnezeu este cel care poate oferi acest lucru. Si asta nu doar in baza prezentei la cununie ci printr-o viata de credinta traita cat mai intens de ambii soti.
Daca lucrul asta lipseste, nimic nu-l poate suplini. Dar desigur poti cauta iluzorii alternative care mai niciodata nu sfarsesc fericit. Nu in lipsa unei maturizari afective.
|