[AlinB]

Jane, fara suparare, dar de data asta ii dau dreptate Sofiei.

Nu cred ca e normal sa-ti asumi o cruce si pe urma la prima cearta sau problema de familie gata, plecam fiecare in manastire ca astalalata parca e mai usoara.
Pentru ca de la casatorie la calugarie se poate face un pas, dar invers ba.

Sau daca s-au hotarat amandoi sa se calugareasca imediat dupa casatorie, de ce sa se mai casatoreasca?

Sentimentele care le dicteaza astfel de decizii sunt de inteles, dar asta arata cu atat mai mult spre greseala teribila pe care o fac acesti oameni.

Cand te hotarasti pentru manastire, ar trebui sa lepezi orice atasamente lumesti, ori gestul asta arata un soi de atasament care vine in contrast flagrant cu ideea de calugarie.

Iar dezamagirile ulterioare ar putea fi cumplite, ca sa nu mai vorbim ca in definitiv, nimeni nu este calugarit peste noapte intr-o manastire care se respecta, trebuie sa ramana ca frate/sora cativa ani buni si pe urma ramane de vazut daca sunt primiti in calugarie.

Ori, tocmai atunci unul dintre ei s-ar putea sa-si dea seama ca nu e potrivit(a) pentru calugarie, ce se intampla atunci??

Se intoarce in lume si il asteapta pe celalat care nu mai vine? De recasatorit e cam dificil sa se mai recasatoreasca desi teoretic cu o dezlegare sau dispensa de la episcop ar putea sa o faca (decat sa traiasca in pacat).

Dar cum ramane cu celalalt care sa zicem ca a ramas in manatire si a pus o astfel de povara pe umerii celuilalt?
Este el vrednic de binecuvantarea lui Dumnezeu in cazul asta? Indoielnic.
Un duhovnic BUN, nu o sa-i dea NICIODATA binecuvantarea niciunuia dintre ei sa ramana in manastire daca ar stii cum au procedat. Iar daca ii ascund, fac pacat mare, mai ales daca se ajunge in situatia de care vorbeam mai sus.

Astfel de idei vin dintr-un soi de sentimentalism egotic (vrei sa-l stii pe celalalt legat cu lanturi de tine) si in acelasi timp si o aspiratie spirituala care s-ar putea sa nu fie pe baze tocmai solide avand in vedere starea sentimentala (si de ce nu si rationala) a persoanelor care vor sa ia astfel de decizii.

Dar e bine ca macar cer si parerea altora, parerea mea este ca sunt mai potriviti pentru viata de casatorie decat cea de manastire, daca ei nu cred asta, sa stea fiecare in manastire 1-2-3 ani (separati de sute de kilometri fara nici un contact de orice fel in aceasta perioada) si sa vada cum este treaba.
Pe urma dupa timpul stabilit, sa se intalneasca si sa spuna fiecare ce vreade fapt.
Daca fiecare se adapteaza si vor sa se calugarasca, sa o faca direct si gata.
Daca vor sa se casatoreasca, sa se casatoreasca.
Daca unul vrea si celalalt ba, fiecare sa-si urmeze chemarea fara a fi o bataie de cap pentru celalalt.

Iar teama ca timpul asta ar putea sa-i desparta definitiv, sa o lase in mana Domnului, pentru ca din moment ce vor sa-si ia o cruce asa grea cum e calugaria, se presupune ca iubesc pe Dumnezeu mai mult si inainte de orice altceva, inclusiv oameni, iubiti, etc.

Si sa stie ca nu este calugaria un soi de ocupatie romantica, daca vor sa-si faca o idee cat de cat sa mearga intr-o manastire si sa se uite cu atentie la calugarul de pe cruce care este pictat in biserica, si ce scrie in dreptul lui.
Iar daca nici asta nu-i convinge, sa intre ca frate/sora pentru cativa ani in manastire si sa vada "pe viu" care e treaba. Dar fara sa-l lege pe celalalt cu lanturi, ca asta nu este dragoste si nu pentru asta da Dumnezeu binecuvantarea casatoriei, nici a calugariei.