Citat:
În prealabil postat de Miha-anca
Am auzit de acest obicei si intr-un fel il inteleg, partial evident!
In lumea apostaziata in care traim (mai ales in strainatate), este oare sigur, ca va fi cineva, care sa ne faca pomenirile si pomenile de peste an? Cu acest gand porneste cel, care face aceasta pomana. Chiar daca sfinteste preotul bucatele, sper totusi ca nu face si slujba de ingropaciune... ca ar fi prea de tot.
Va intreb: ce e de facut, daca nu avem pe nimeni, care sa cunoasca datinile si care sa faca pomenirile la biserica? Ce optiuni avem, pentru a ne asigura din timpul vietii ca vom fi pomeniti dupa plecarea noastra la Domnul?
|
Un profesor de-al meu, Dumnezeu sa-l ierte, mare erudit, ne ruga ca atunci cand ne vom aminti de el, sa ii punem o lumanare si un pomelnic la biserica. Altadata zicea: V-am trecut pe toti! Puneti-mi si mie o lumanare la biserica! Si zicea ca omul trebuie sa isi lase urmasi (copii ai lui sau copii de suflet), care sa continue ce a inceput el...
Trebuie sa ne lasam urmasi, pe care sa ii crestem in frica de Dumnezeu, sa aiba cine ne aprinde si noua o lumanare si face pomenirea. Mda, ce da omul cu mana lui pentru sufletul sau, e lucru sigur, dar, fara indoiala, practica descrisa in articolul acela este exagerata si necanonica. Oricum, ce detest eu este acest obicei de a face din pomana mortului devine prilej de sarbatoare. pai ori mergi la inmormantare, adica te rogi pentru sufletul defunctului, cugeti si tu ca vine moartea si ne ia pe toti, ori vii la pomana, sa bei, sa mananci si sa petreci, ca deh, mortii cu mortii, viii cu viii. Aia nu e pomana, ca nu se face intru pomenirea raposatului, ci intru veselia si betia mesenilor... Nu e mai bine si mai ortodox sa dai de pomana saracilor si in loc de glume si de injuraturi sa auzi de la un necunoscut: "Dumnezeu sa-l ierte"?