[Gavrilia]

Vorba lui Creanga, "nu stiu altii cum sunt...", dar eu ma gandesc cu melancolie la cat de frumos se derula viata de familie in alte vremuri! Femeia era sotie, mama si gospodina, iar sotul se ingrijea de cele necesare familiei sale. Astfel, femeia putea sa se dedice total misiunii de sotie si de mama, copiii se bucurau de supraveghere si educatie, sotul stia ca acasa il asteapta familia si "o mancare calda" (cum se mai exprima unii si astazi). Mi-au mai povestit niste persoane care au stat mai mult timp prin Italia ca acolo este un adevarat "cult" al mamei si sotiei, femeia este ocrotita, iar toti membrii familiei o respecta ca pe aceea datorita careia caminul lor exista.

Astazi, in schimb, ceea ce spunea Sf. Ioan Gura de Aur (femeia sa se ingrijeasca doar de ale casei, iar barbatul sa fie cel care pune painea pe masa si conduce familia) este extrem de greu de indeplinit. Sunt foarte rare cazurile in care barbatul reuseste sa sustina financiar de unul singur intreaga familie, ca urmare femeia trebuie sa aiba si ea serviciu. In felul acesta, totul este dat peste cap: copiii nu mai au parte de mama si de tata decat dimineata si seara, in rest educatia si formarea lor sufleteasca sunt... externalizate, asa cum firmele isi externalizeaza anumite servicii. Doar ca... familia nu este o firma, ea inseamna zidire, iubire, timp petrecut impreuna...

Personal, cunosc putine familii multumite de viata pe care o duc. Si, in toate aceste cazuri, sotii sunt cei care intretin familia (castigand suficienti bani), iar sotiile se ocupa de casa si de educatia copiilor (mai multi sau mai putini la numar). Sunt exemple fericite.

Iar ca sa fiu on topic, grija, ocrotirea unui sot fata de sotie cred ca este forma cea mai aleasa de exprimare a iubirii conjugale. Daca sotul intelege ca treburile casnice sunt la fel de importante - daca nu mai importante - ca orice serviciu "de vaza", daca isi manifesta dragostea macar printr-o imbratisare, daca reuseste, in pofida oricaror greutati, sa vada in ochii sotiei motivul fundamental pentru care a luat-o in casatorie - atunci este minunat. Spunea un parinte ca femeia este precum o floare: barbatul trebuie sa se aplece ca sa o culeaga, trebuie sa se poarte delicat cu gingasia ei, pentru ca floarea sa-i poata oferi toata mireasma ei.

Cand eram mica, vedeam casatoria ca pe ceva miraculos (apoi, am constientizat ca asta si este, un miracol, o Sf. Taina): sotia priveste cu incredere in ochii iubitori ai sotului, iar ochii sotului sunt pentru ea niste izvoare fermecate din care isi ia puterea de a avea grija de toti si de toate. Intre timp, in lumea in care am ajuns sa fiu adult, imaginea aceasta s-a cam "demodat", insa prefer sa raman o demodata.