Citat:
În prealabil postat de AndruscaCIM
Pai da, asta mi se pare si mie foarte normal...dar topicul nu sustinea cumva tocmai faptul ca nu trebuie sa pretinzi nimic de la celalat, trebuie sa ierti si sa iubesti...pur si simplu?  |
Andrusca, asa este, iubire si iertare. La mine situatia a fost in felul urmator: intalnisem un baiat care se arata foarte respectuos fata de ideea de casatorie, intelesese (chipurile) ca sunt o persoana serioasa si ca am principii si s-a aratat dispus sa respecte regulile. Numai ca el avea un trecut incarcat care i se parea firesc, potrivit pentru varsta tineretii si pretindea sa i-l accept cu seninatate. Mi-a spus clar ca nu regreta nimic si ca ce-a fost, a fost frumos. Problema era ca nu mai avea chef de introducere, nu mai intelegea rostul plimbarilor, gesturilor mici si romantice, omul trecuse deja prin astea si nu mai avea capacitatea de a se bucura de noutatea unei relatii. Mai mult, din orice vorbe reiesea ca sunt prietena numarul n, inca o incercare, poate reusita sau poate nu, un nou element dintr-o serie, poate ultima, poate nu. Sincer, pe mine m-a obosit foarte mult atitudinea asta si mi-a ranit inocenta si puterea de a ma bucura.
Cu cine am mai vorbit despre problema asta mi-a spus ca sunt geloasa si ca gelozia e o boala (eu cred ca gelozia e confundata des cu paranoia); ca nu trebuie sa ma supar pe trecutul lui, ca nu ma cunostea, etc.
De asta spun, poate ca in situatia cand omul lasa trecutul in urma si te respecta cu toata fiinta lui si te pretuieste ca pe ceva unic e firesc sa mergi bucuros inainte. Dar cand partenerul asteapta sa te descurci singur cu fantomele din trecutul lui, atunci e firesc sa te simti ranit si sa-ti doresti pe cineva ca tine, care sa cunoasca sacrificiile si greutatile asteptarii.