Am incercat un timp sa tin pasul cu parerile fiecaruia, dar dupa un timp m-am dat batut! Am trecut in mai multe randuri "pe-aici", desi subiectul nu-mi este tocmai la inima. Din pacate, pentru fiecare dintre noi, viata este... intr-un mare fel. Suntem diferiti, chiar daca parem croiti dupa "chipul si asemanarea"... Unii "se trezesc" la viata mai devreme, altii au capul plin de cucuie de la pragul de sus, ca greu se dezmeticesc, iar altii sunt pur si simplu somnambuli: adica au intrat in coma profunda imediat dupa nastere si doar clopotul final care anunta "Infricosata Judecata" ii "trezeste", dar asta numai pentru a vedea cu alti ochi, filmul intregii vieti!!
Asadar n-as fi vrut sa las opinii personale pe un astfel de topic, dar privindu-ma in oglinda sufletului, consider ca nu-i corect si ca e pacat sa nu-mi marturisesc propriile rataciri. Si am sa incep prin a crede ca sotul/sotia care-si vorbeste partenera/partenerul de rau are o grava problema de caracter. Prin ceea ce voi spune, nu vreau sa se inteleaga ca imi judec partenera de viata, ci doar ca voi ramane toata viata cu o nemultumire in suflet intr-o anume privinta...
Ne-am casatorit din dragoste, dar nu una obisnuita, ci plina de tot felul de gesturi shugubete, de nazbatii, de daruire totala, dar si respect si mai ales sacrificiu. Am "trait" un an, inainte de a decide sa mergem la Primarie si in fata Sf. Altar. Iar in acest timp, in ciuda faptului ca "ne protejam" oarecum, mai si experimentam "noutatile" in domeniu... Aparusera pe-atunci niste "foite" chinezesti, care probabil n-au rezistat la ei (de s-au inmultit asa!!) si ni le-au adus noua pe piata. Asa "a ramas" prima oara. Cu parintii mei nu era o problema fiindca mi-au respectat intotdeauna deciziile si partenerele, dar la ea in familie era mai greu. In plus, eu ca baiat, nu prea constientizam ce-i rusinea, pe cand ea... Avea 25 de ani, lucra intr-o institutie bancara, imagine, cariera... prostii de acest gen (pentru care acum zimbesc trist, dar atunci mi se parea de importanta extrema). Si... a facut primul avort. Nu determinata de mine, dar nici nu m-am opus. Imi amintesc de faptul ca, in timp ce era inauntru, eu ma plimbam ca un leu in cusca intr-o semicamera si la un moment dat m-am pomenit intrand cu capul in zid, ca nu l-am mai vazut... Si n-a durat doua luni ca... iar s-a intamplat, de data asta din cauza calendarului, care se decalase si parea haotic in urma avortului. Si a urmat si al doilea avort...
Intr-un moment de "respiro" m-am pomenit scriindu-i Parintelui Cleopa, iar raspunsul lui a fost neasteptat de rapid si hotarat. Ne sfatuia sa nu mai traim o clipa in pacat, iar daca nu are cine ne cununa, sa venim la ei, ca se rezolva imediat! Dar noi aveam si nasi, aveam cam totul, dar parca problemele se tot tineau lant ( mai intai era sa-i moara tatal si a stat la pat luni intregi sa-si revina, apoi mama mea s-a imbolnavit de cancer si a si murit la scurt timp dupa ce ne-am casatorit). Dar in sfarsit, ideea era alta: ne-am cununat la Brasov unde totul mi s-a parut divin: biserica, preotii, oamenii, corul... Preotul ne-a chemat pe fiecare-n parte si ne-a cerut sa... spunem TOT... Intr-un fel am scapat ieftin... Dar pe nashu, saracu', am avut impresia ca l-a sechestrat, ca nu se spovedise niciodata in viata lui!! Noua ne-a dat un canon sa facem niste rugaciuni si sa ne pazim sa nu avem copii in primul an, dupa care sa revenim pentru dezlegare si ca NIMENI nu ne poate dezlega in afara de el, dupa un an, cand vom reveni. Acum, gandindu-ma la ce minte aveam noi atunci, numai canon de rugaciuni n-am facut, dar am reusit totusi si "ne-am pazit" un an. De "dezlegat" ne-a dezlegat un alt preot, ca respectivul era plecat pentru o vreme, iar noi nu eram din Brasov sa putem reveni prea des. Ne-a intrebat: "Ati respectat canonul dat de parinte?" "Am respectat, cuvioase!"... In sfarsit... In fond voiam sa ajung la... cainta! Eu ma simt vinovat in sufletul meu de acele vieti nevinovate, dar parca nu vad aceeasi remuscare si din partea sotiei. De altfel, in ciuda faptului ca ne intelegem - zic eu - bine, suntem doua firi tare diferite, eu avand inclinatie catre partea spirituala, iar ea catre cea strict pragmatica (Dumnezeu NU se coboara sa ne dea si e inutil sa cerem "de pomana"). Daca va spun ca eu sunt "berbec", iar ea "leoaica", cred ca am spus tot!!
Eu traiesc totusi cu aceasta povara pe suflet si incerc duminica de duminica sa mai indrept cate ceva... (Cu ea e mai greu cu venitul la biserica, desi sustine ca-i face placere, dar pardalnicile astea de obligatii, sau dureri de cap, sau chestiuni femeiesti, o fac sa-i tot sara randul...) E drept, merg eu si pentru ea, dar fiecare se mantuieste singur pana la urma si o descopar de multe ori intr-un razboi nevazut cu ea insasi. Pentru ca altele sunt prioritatile, visele, scopul in viata... Inca n-am reusit sa botezam, iar asta poate si pentru faptul ca am fost mult timp "afara". Amandoi dorim sa avem ocazia, dar... iarasi intervin chestiuni doar in aparenta majore!! Iar timpul trece si trece si nu se mai intoarce...
Eh... m-am racorit!
E aproape 01.00... Noapte buna, romani, oriunde v-ati afla!!