[COLOR=windowtext]Evanghelia, această simplă și populară și simplă biografie a blândului nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț ; suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima Mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima Lui și și-au închinat viața pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică ci din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă”.(10). Mărturie adânc revelatoare și neechivocă. Înțelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este profundă, deplin umană. Toate așa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenței prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea : „Calea, Adevărul, Viața!” prin iubire. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Mihai Eminescu a înțeles cum nu se poate mai bine, acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune după care să-și modeleze caracterul și faptele. Precum, arta modernă își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii noi se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela viața sa proprie, încearcă combătând instinctele și pornirile pământești din sine”(11). Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, și Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat și S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul-„chiar dacă dezvoltarea cunoștințelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor...în contra părții dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluțiuni filosofice a problmei existenței iau locul soluțiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influența biografiei lui Hristos, și care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creștine...Pentru a se îmbogăți, pentru a-și îmbunătăți starea materială, pentru a ușura lupta pentru existență, dând mii de ajutoare muncii brațului, oamenii au nevoie de mii de cunștințe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și a-și veni unul altuia în ajutor, au nevoie de relifie” (12). Se înțelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclamă Eminescu fără rezerve. Și, în viziunea lui, viața lui Hristos ca model și modelare a vieții noastre nu are, cum s-a mai [/COLOR]
[COLOR=windowtext]7 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]observat, doar un scop etic, ci mai profund-existențial. Conduce la transformarea în profunzime a vieții, a caracterului, are valoarea întregimii existenței vieții. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Opera acestei transformări se împlinește în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează Semănătoruil divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens; „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarinenul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare noblețe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora și că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă” (13). Prin Jertfa și munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferențe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creației și jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu incheie această expunere, cu belșug de lumini ca și scânteietoarele lui poeme, învățându-ne: „Suferințele de moarte ale Dascălului și Modelatorului nostru nu ni se cer decât în momente excepționale, nu se cer decât de la eroi și de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecțiunea naturii omenești, fiecine trebuie să caute a compensaprin muncă și prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor și religioșilor noștri străbuni” (14). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înțelegere a jerfei, în primul rând a Mântuitorului, și îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că și pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. In acest sens putem observa ușor legătura profundă între acest poem pascal în proză. „Și iarăși bat la poartă...”evocat până acum, și celîlalt poem, poezia „Invierea” (15). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Amândouă răsar din acceși inimă a poetului și la vremea maturității sale creatoare, deși poemul „Invierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Insă, această vocație divină a existenței noastre plinite în doi timpi: moarte-înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puțin diafan, la Eminescu [/COLOR]
[COLOR=windowtext]și-n unul și-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881-„Și iarăși bat la portă”-apare lin icoana lui Hristos „ astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să se înalțe din giulgiul alb...” în poemul „Invierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viață, / Că de trei zile-nvinge, / Cumplit muncindu-și prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veșnica Viață”, cum o numește el. Unica luptă și unica biruință cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morții. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruințe: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]8 [/COLOR]
__________________
Să nu abați inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovățesc păcatele mele;
Psalmul 140, 4
Ascultați Noul Testament ortodox online.
|