[AndruscaCIM]

Eu una nici macar nu cred ca trebuie sa cautam neaparat fericirea...ci normalitatea, o normalitate care sa nu ne depersonalizeze si sa ne altereze.

Nu sunt de acord cu generalizarile de tipul acesta; "Vocatia femeii e sacrificiul", sau "Casnicia este o cruce!" pentru ca nu e normal nici sa pornim la drum cu niste idealuri exagerate de la care sa nu ne abatem nicicum, iar daca sotul nu ne aduce flori in fiecare zi sa ajungem sa divortam pe acest motiv...dar nici sa ne casatorim cu orice badaran in virtutea unor conceptii fataliste!!

Omul trebuie sa iubeasca normalitatea, echilibrul...si sa stie ce presupun aceste aspecte.

Poate ca intr-adevar tot femeile sunt raspunzatoare intr-o mica-mare masura de evolutia barbatilor anormali, care nu stiu ce inseamna iubirea, respectul, nu pot fi sensibili la firea femeii si nu o pot trata macar cat de cat asa cum isi doreste si ea...pentru ca practic asta inseamna casnicia de fapt, conlucrare, iubire si comunicare...si preocuparea de a nu-l supara pe celalat, un celalat care e de fapt parte din trupul tau...si nicidecum sclavul, presul, sacul de box.

Asta e parerea mea, ca femeia nu trebuie sa porneasca in viata nici cautand un etalon de fericire exagerat...dar nici asteptandu-se sa-si gaseasca calaul...pentru ca acest tip de gandire mie mi se pare deficitar. Te adaptezi poate greutatilor care apar in timp, insa atitudinea nu trebuie sa fie una de la inceput blazata si pesimista...ci de credinta ca Dumnezeu stie cel mai bine ce si cum!