[Laurentiu]

Când am început să merg mai des la Frăsinei, şi părintele m-a cunoscut mai bine, a început să ne viziteze. Când trecea prin Râmnicu Vâlcea cu treburi, trecea şi pe la noi. Le mai aducea la fete dulciuri, stătea de vorbă cu noi şi apoi pleca. Dar nu ne făcea rugăciuni. Când îl rugam să ne facă rugăciune, se ridica şi pleca din casă. Spunea că n-are timp, că se grăbeşte sau aducea alte scuze. De multe ori venise pe la noi, dar rugăciune nu ne-a făcut niciodată. Reacţia aceasta mă uimea : „Nu se poate, se întâmplă ceva la noi în casă". Odată, mergând la episcopie la slujbă, am auzit Evanghelia cu sutaşul care a zis Mântuitorului: „Nu sunt vrednic să intri în casa mea" şi am izbucnit în plâns. M-am gândit că nici eu nu sunt vrednică să intre părintele în casa mea să facă rugăciune. Şi atunci m-am luminat: „Trebuie să fie ceva în camera de zi unde intră părintele!". Am plecat acasă şi când am intrat în camera de zi la televizor m-am uitat prima dată.

L-am luat, l-am scos din priză şi de la antenă, l-am băgat sub masă şi l-am acoperit cu pânză.

Maică-mea, când m-a văzut, a sărit cu gura pe mine: „Pune televizorul la loc că vine bărbatu-tău şi vezi tu ce păţeşti!" Lasă -am zis eu - că până vine bărbatu-meu vine părintele Lavrentie".

Aşa că am ascuns televizorul şi am observat că pe peretele de răsărit nu aveam nici, o icoană ci numai două tablouri. Am scos tablourile, am văruit peretele şi am pus icoane. Când a venit părintele Lavrentie la noi, a deschis uşa şi a zis: „Pune, sora Măria, masa să vă fac o rugăciune", înainte să intre în camera de zi şi să vadă ce schimbări făcusem eu, a zis că ne va face rugăciune. Şi de atunci ori de câte ori venea, îmi facea rugăciune în casă.