[strajeru]

Argumentul ontologic(1)

[SIZE=5] [/SIZE]

[SIZE=5] Dintre toate argumentele pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, argumentul ontologic a fost cel mai dezbătut şi contestat, cunoscând de-a lungul vremii ascensiuni şi decăderi pe care nici un alt argument nu le-a avut. Deşi de provenienţă creştină – ceea ce n-a fost cazul cu celelalte argumente – acest argument a fost obiectul unor permanente controverse şi contestaţii, chiar şi din partea unor cercuri şi a unor gânditori creştini. De altfel, şi ca procedeu logic, argumentul ontologic se deosebeşte radical de celelalte argumente, deoarece în timp ce acestea folosesc raţionamentul inductiv, plecând de la constatarea unor fenomene din lumea aceasta, care nu-şi pot găsi cauza lor ultimă şi necesară decât în Dumnezeu, dimpotrivă, argumentul ontologic se foloseşte de raţionamentul deductiv, deducând existenţa lui Dumnezeu din noţiunea de Dumnezeu, existentă în mintea noastră. Numirea de argument ontologic provine de la cuvântul grecesc ov=cel ce este, fiinţa.[/SIZE]
[SIZE=5] Argumentul ontologic ridică însă o problemă mai generală de gnoseologie (teorie a cunoaşterii) şi anume a posibilităţii cunoaşterii întemeiate pe experienţa subiectivă, în afara oricărei experienţe obiective. Împotriva empirismului – reprezentat prin filozifii Locke, Hume şi Berkeley – care considera spiritul omenesc la naştere ca o tabula rassa şi afirma că toate cunoştinţele omului provin exclusiv din experienţă, numeroşi filozofi au susţinut înaintea lor şi după ei că în intelectul omenesc există anumite idei înnăscute, fără de care nu s-are putea organiza cunoştinţe dobândite prin experienţă. Aceste idei premerg oricărei experienţe obiective, fiind condiţiile fundamentale necesare pentru orice cunoaştere şi adevăruri primare, absolute, de asemenea necesare. Ele au o valoare axiomatică, întrucât aşa cum în matematică se fac o serie de deducţii din axiome, la fel din adevărul lor absolut se pot scoate, pe baza deducţiei, adevăruri evidente şi indiscutabile. Astfel, argumentarea ontologică e apriorică, pe când celelalte argumentări sunt aposteriorice.[/SIZE]
[SIZE=5] Cel care pentru prima oară a pus temelii pentru argumentul ontologic a fost Fericitul Augustin. El a plecat de la convingerea că experienţa interioară a omului este mai sigură decât celelalte izvoare ale cunoaşterii. Numai în această experienţă putem descoperi adevărul neschimbat, anume ideea de Dumnezeu. Raţiunea omenească fiind chipul lui Dumnezeu în om, ea Îl gândeşte pe Dumnezeu atât ca existenţă, cât şi ca fiinţă. Aşadar, noi avem în însăşi raţiunea noastră chipul lui Dumnezeu, deoarece fiind făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Îl avem pe Dumnezeu în mintea noastră.[/SIZE]
[SIZE=5] Dar adevăratul întemeietor al argumentului ontologic este Anselm, arhiepiscop de Canterbury (1033-1109). Argumentul său se prezintă astfel:[/SIZE]
[SIZE=5] În mintea mea, zice el, există ideea unei fiinţe atotperfecte, decât care nu poate fi cugetată o altă fiinţă mai perfectă, mai desăvârşită. Dar pe lângă toate însuşirile pe care le are ca fiinţă atotperfectă, ea trebuie să aibă şi însuşirea existenţei reale, pentru că dacă ea nu ar exista în realitate, ar însemna că e lipsită de una din însuşirile care îi determină perfecţiunea, ceea ce înseamnă că atunci poate fi cugetată o altă fiinţă mai perfectă decât ea, ceea ce ar fi un nonsens. Aşadar, pentru ca fiinţa cugetată în mintea mea să fie atotperfectă, existenţa ei reală, şi nu numai în minte, este condiţia absolut necesară în acest scop. Deci fiinţa supremă care există în mintea mea, pentru a fi atotperfectă, trebuie să existe în realitate.[/SIZE]
[SIZE=5] Deşi argumentarea lui Anselm a fost ispititoare şi la timpul său a fost acceptată cu entuziasm de către cercurile ecleziastice, puterea ei de convingere este insuficientă. De aceea, încă în acea vreme, călugărul Gaunilo a contestat valoarea acestui argument – între el şi Anselm existând o adevărată polemică – afirmând următoarele: existenţa lui Dumnezeu nu se poate dovedi prin argumentul lui Anselm, fiindcă din simpla existenţă mintală a unui lucru nu se poate deduce în nici un caz existenţa lui reală. Căci, spune Gaunilo mai departe, dacă în mintea mea îmi făuresc ideea unei insule astfel încât nu poate fi concepută alta mai frumoasă, nu înseamnă că această insulă trebuie să existe şi în realitate, căci una este să existe în mintea mea şi alta să este existenţa ei reală.[/SIZE]
[SIZE=5] Anselm i-a zis lui Gaunilo că ideea unei insule atotperfect nu e o ideea universală şi necesară, precum este ideea de Dumnezeu, şi chiar dacă ideea unui lucru nu implică existenţa lui reală, pentru fiinţa suverană trebuie admisă o excepţie.[/SIZE]
[SIZE=5] Toma de Aquino a acceptat în tinereţe argumentul lui Anselm, dar cu unele rezerve. Mai târziu însă, el a criticat argumentarea lui Anselm, afirmând că nu se poate trece de la ordinea ideală (existenţa lui Dumnezeu ca idee) la ordinea reală a lucrurilor. De asemenea, el conclude că nu se poate demonstra apriori că Dumnezeu există, ci numai aposteriori, şi anume prin efecte, care ne sunt bine cunoscute.[/SIZE]
[SIZE=5] Filozoful Descarte, un adept al concepţiei ideilor înnăscute, a fost un apărător şi susţinător al argumentului ontologic. Folosind „dubitaţia metodică” spre a ajunge la cunoştinţe sigure, el se îndoieşte de tot ceea ce există, deci şi de propria sa existenţă. Dar dacă se îndoieşte, înseamnă că el cugetă, iar dacă cugetă, înseamnă că el există: „Dubito, ergo cogite; cogito ergo sum”.[/SIZE]
[SIZE=5] După Descartes, orice idee adevărată trebuie să poarte pecetea distincţiei şi a clarităţii. Dar dintre toate ideile care există în mintea mea, zice el, cea mai clară şi mai distinctă este ideea de Dumnezeu. Această idee n-a fost creată de mine, ci este înnăscută în mine. Ea posedă în cel mai înalt grad însuşirea clarităţii şi distincţiei, şi ea n-ar putea exista în mine dacă Dumnezeu n-ar putea exista cu adevărat, căci El este Cel ce a sădit-o în mine.[/SIZE]
[SIZE=5] Dar nici argumentarea lui Descartes nu rezistă unei critici serioase, căci raţionamentul lui este un sofism (petitio principii sau cercul vicios). În fond, Descartes vrea să dovedească existenţa lui Dumnezeu prin ideea de Dumnezeu. După el, această idee este sădită în noi de Dumnezeu, dar la observaţia că ea ar fi putut fi sădită în mintea noastră de o fiinţă care vrea doar să ne înşele, Descartes răspunde: Nu se poate, deoarece ea a fost pusă în mintea noastră de către Însuşi Dumnezeu. De aici se poate vedea că în loc ca ideea de Dumnezeu să servească drept temei pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, ea însăşi, adică ideea de Dumnezeu, are nevoie de a se sprijini pe existenţa lui Dumnezeu, spre a rămâne în picioare.[/SIZE]