[strajeru]

Argumentul Moral

[SIZE=5] [/SIZE]
[SIZE=5] Este incontestabil că alături de viaţa biologică a oamenilor – indiferent de timpul, locul şi societatea în care trăiesc – se poate constata şi o viaţă morală a lor, în sensul că în orice timp, loc şi societate, oamenii în general îşi trăiesc viaţa respectând şi conformându-se anumitor principii, norme sau legi morale, obiceiuri, datini, etc., care se reflectă în propria lor conştiinţă, încât ei totdeauna fac deosebire între bine şi rău, drept şi nedrept, permis şi nepermis, având permanent convingerea că binele trebuie făcut, iar răul trebuie evitat. Şi indiferent dacă acestor prescripţii morale li se atribuie o origine religioasă – cum e cazul mai ales în societăţile primitive – sau dacă ele sunt considerate ca provenind prin tradiţie de la societate, esenţialul este că, în general, ele sunt respectate şi ascultate, exercitând în conştiinţa individuală un fel de necesitate sau constrângere internă, pentru ca omul să-şi conformeze viaţa potrivit acestor prescripţii.[/SIZE]
[SIZE=5] Aşadar, omul îşi raportează permanent activitatea sa la un principiu general de acţiune, reglementându-şi comportarea sa prin ideea de bine, fără însă a formula totdeauna un raţionament explicit în acest sens. Având în vedere raportarea activităţii omului la ideea de bine, în această privinţă se poate vorbi de un apriorism moral, în sensul că nu se poate nicidecum afla sau deduce o dată sigură sau un moment când el ar fi câştigat conştiinţa de bine, fără să o vi avut mai înainte de acea dată şi astfel ea să apară ca rezultatul vreunei experienţe din care ar fi scoasă. În această privinţă, filozoful Kant spunea: „Legea morală e dată oarecum ca un fapt al raţiunii pure, de care suntem conştienţi apriori, şi care e apodictic-cert, chiar şi dacă n-am putea găsi în experienţă nici un exemplu în care ea ar fi urmată întocmai”.[/SIZE]
[SIZE=5] Cu alte cuvinte, legea morală, ca expresie a binelui, nu e în conştiinţa omului produsul unei experienţe, ci este anterioară oricărei experienţe, încât ea aparţine naturii umane în mod structural, constitutiv. Ea se găseşte în natura umană ca un dar primar, prin ea făcându-se deosebire între bine şi rău, între lăudabil şi condamnabil, între merit şi culpabilitate. Filozoful stoic Zenon atribuie această lege raţiuinii divine, lui Zeus, care pătrunde toate, iar Cicero spune că este adevărata lege, raţiunea cea dreaptă în concordanţă cu natura, răspândită la toţi oamenii, constantă, veşnică, dată omului de creatorul acesteia. Acelaşi Cicero mai spune mai spune despre ea: „A fost întotdeauna convingerea oamenilor cu adevărat înţelepţi că legea morală nu e ceva inventat de oameni sau introdus de popoare, ci ceva veşnic, după care trebuie să se conducă toată lumea. Ultima ei temelie e doar Dumnezeu, care porunceşte şi opreşte, şi această lege e atât de veche ca Duhul lui Dumnezeu Însuşi”.[/SIZE]
[SIZE=5] Această lege – legea morală naturală – este împărtăşită omului prin însuşi actul creaţiei. Despre ea, Apostolul Pavel spune că e „scrisă în inima omului” (Rm. 2,15). Prin această expresie se arată că ea ţine de natura omenească, fapt pentru care o posedă absolut toţi oamenii, chiar şi cei lipsiţi de orice altă lege; aceasta înseamnă că ea e inerentă şi indispensabilă naturii omeneşti. Despre ea se poate spune că e înnăscută în firea omului, dar nu sub forma unei idei clare, ci în sensul că omul posedă de la naştere predispoziţia ca, în mod spontan, să-şi formeze cu ajutorul gândirii ideile de bine şi rău şi totodată să înţeleagă că binele trebuie făcut, iar răul evitat.[/SIZE]
[SIZE=5] Dar în viaţa oamenilor mai există o realitate de netăgăduit: conştiinţa morală. Alături de legea morală, norma obiectivă a moralităţii, conştiinţa morală este norma subiectivă a moralităţii. Legea morală are un caracter impersonal şi universal, în timp ce conştiinţa morală are un caracter personal şi subiectiv, fiind organul de cunoaştere şi manifestare a legii morale în fiecare om. Cu ajutorul conştiinţei morale, omul este în stare să judece şi să aprecieze – prin prisma legii morale – fiecare caz în parte din experienţa lui şi a semenilor săi, şi aceasta în sensul încadrării cazului respectiv în ideea de bine sau concordanţei lui cu cerinţele legii morale. În acest fel, conştiinţa morală e dispoziţia sufletească de a îndruma activitatea morală a omului, îndemnându-l să se conformeze legii morale. În raport cu legea morală, conştiinţa este organul de cunoaştere, aplicare şi împlinire a legii morală de către om. Ea face o apreciere, o valorificare a faptelor, motivelor şi consecinţelor acestora prin prisma ideii de bine, dându-şi în fiecare caz în parte verdictele ei. Acţiunea ei se manifestă şi înainte de săvârşirea unei fapte, îndemnând, poruncind sau oprind făptuirea acesteia, în timpul săvârşirii ei, dar şi după ce fapta a fost săvârşită.[/SIZE]
[SIZE=5] Conştiinţa morală şi legea morală se află într-o strânsă legătură, fără însă a se putea confunda sau identifica. Fără conştiinţa morală, legea morală ar rămâne ceva exterior omului, lipsindu-i organul de aplicare. Şi indiferent de starea morală a omului, ambele realităţi există în om cu toată pervertirea lui spre păcat. Ele rămân în sufletul omului, chiar dacă acesta e lipsit de o lege revelată, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci când păgânii, care n-au lege, din fire fac ale legii (ceea ce le porunceşte legea), aceştianeavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii înscrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără…” (Rm. 2,14-15).[/SIZE]
[SIZE=5] Argumentul moral pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu se bazează pe realitatea legii morale şi a conştiinţei morale în om, ca şi pe importanţa pe care acestea o au în viaţa oamenilor. Căci orice am face, gândirea logică nu poate evita întrebarea: de unde provin atât legea morală, cât şi conştiinţa morală în om? Răspunsul la această întrebare se impune cu stringenţă: Atât legea morală, cât şi conştiinţa morală îşi au izvorul în fiinţa atotperfectă, Dumnezeu, care a sădit în natura omului atât legea morală naturală, cât şi germenii conştiinţei morale, care apoi s-a dezvoltat. Ordinea morală din lume, pe care nimeni n-o poate contesta, pretinde existenţa unei fiinţe atotperfecte, care este creatorul acestei ordini şi care a înzestrat omul cu tot ceea ce îi era necesar pentru înfăptuirea ei. Căci precum ordinea fizică este legată în mod necesar de fenomenele naturii, ordinea logică de activitatea gândirii omeneşti, la fel ordinea morală din lume e legată în mod necesar de viaţa şi activitatea oamenilor. Iar creatorul acestei ordini nu poate fi decât Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=5] Dintre toate argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, alături de argumentul teleologic, filozoful Kant preţuieşte în mod deosebit argumentul moral. Dar el îi dă acestuia o formulare deosebită, neîntâlnită la alţi gânditori. Este firesc şi logic, spune el, ca în lume dreptatea să aibă drept răsplată fericirea, cu alte cuvinte oamenii virtuoşi să fie fericiţi, în timp ce păcătoşii şi vicioşii să fie nefericiţi. Dar în lumea aceasta, acest raport între virtute şi fericire, viciu şi nefericire nu se realizează totdeauna. Dimpotrivă, se poate constata că adeseori oamenii virtuoşi sunt nefericiţi, în timp ce răii şi vicioşii triumfă prin însăşi răutatea lor. Mintea sănătoasă nu se poate împăca însă cu această situaţie, de aceea ea pretinde, postulează existenţa unei alte lumi, în care virtutea să fie totdeauna răsplătită, iar răul şi viciul pedepsit. Dar pentru ca să se realizeze totdeauna acest raport, în acea lume trebuie să existe un judecător atotdrept, care să răsplătească pe fiecare după faptele sale. Acest judecător nu poate fi decât Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=5] Precum se poate vedea, în această argumentare, morala devine izvorul şi temelia religiei; aşadar, în concepţia lui Kant, religia se bazează pe morală şi nu invers.[/SIZE]