[strajeru]

Argumentul Teologic

[SIZE=5]Străduinţa omului pentru cunoaşterea lumii şi a vieţii s-a manifestat totdeauna în două direcţii, şi anume: a) să ajungă la cunoaşterea cauzelor diferitelor fenomene ce se petrec contenit în jurul său, adică să dea răspuns la întrebarea: de ce se petrece cutare fenomen sau cutare lucru? sau: care este cauza care produce acest fenomen?, şi b) să afle pentru ce sau în ce scop se produce cutare sau cutare fenomen. În primul caz, raţiunea vrea să afle explicarea lucrurilor prin legea cauzalităţii, iar în al doilea caz ea caută explicarea prin legea finalităţii. În argumentul cosmologic, pe temeiul legii cauzalităţii, raţiunea omenească postulează cu necesitate existenţa lui Dumnezeu, iar în argumentul teleologic (fizico-teologic) aceeaşi raţiune deduce existenţa lui Dumnezeu pe temeiul legii finalităţii.[/SIZE]
[SIZE=5] Argumentul teleologic pleacă în dovedirea existenţei Lui de la ordinea, armonia şi finalitatea care există în lume. Se poate astfel constata că, cu toată imensitatea universului, cu toată complexitatea lui, el este un mecanism care funcţionează perfect, supunându-se anumitor legi, în el domneşte cea mai desăvârşită ordine, nimic nu se petrece la întâmplare, iar mersul lui regulat de mii şi milioane de ani şi frumuseţile pe care el le conţine nu se pot datora întâmplării, ci trebuie să aibă ca autor o fiinţă inteligentă, atotperfectă, care a orânduit şi organizat astfel universul şi lumea, încât el, în totalitatea sa, ca şi diferitele lui părţi componente, să-şi poată împlini fiecare scopul său.[/SIZE]
[SIZE=5] Argumentul teleologic, pe cât este de simplu, pe atât este de clar şi de evident. El se găseşte şi în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18,1). A fost folosit de numeroşi Sfinţi Părinţi, precum şi de filozofi în toate timpurile. Sfântul Irineu zice: „Lucrul însuşi arată pe meşterul său şi ordinea lumii vesteşte pe cel ce o conduce”, iar Fericitul Augustin spune: „Observând lumea, simetria din ea, părţile şi mişcarea ei, varietatea şi frumuseţea ei, oricine va mărturisi că ea n-a putut fi făcută decât de Dumnezeu Cel nespus de mare şi frumos”.[/SIZE]
[SIZE=5] Filozoful Kant, prin afirmaţia: „Două lucruri m-au minunat: cerul înstelat şi legea morală din om”, arată că preţuieşte acest argument. În privinţa argumentului teleologic, acelaşi filozof spune: „Acest argument merită să fie pomenit totdeauna cu respect. El e cel mai vechi, cel mai clar şi mai potrivit cu raţiunea omenească”.[/SIZE]
[SIZE=5] Poate tocmai din pricina simplităţii şi evidenţei lui, el a fost atacat foarte adeseori. Însuşi Kant, care l-a preţuit şi l-a lăudat adeseori, afirmă că argumentul teleologic dovedeşte numai existenţa unui orânduitor, organizator sau a unui arhitect al lumii, al unui demiurg, dar nu a autorului sau creatorului lumii.[/SIZE]
[SIZE=5] La această obiecţie se poate răspunde cu mult succes. Dacă prin acest argument admitem existenţa unei fiinţe superioare în afara lumii, care a putut-o organiza dându-i deplină ordine, armonie şi frumuseţe, ceea ce dovedeşte că această fiinţă este inteligenţă, desăvârşită şi atotputernică, de ce i-am retrage acesteia tocmai atributul de creatoare? În cazul că îi retragem această însuşire, ne vedem nevoiţi să admitem existenţa a doi dumnezei: unul creator, iar altul organizator al lumii. Dar nu există nici o raţiune suficientă pentru a susţine aşa ceva.[/SIZE]
[SIZE=5] S-a obiectat apoi din partea unora că în lume nu există finalitate, nici frumuseţe, nici ordine şi nici armonie, dovadă existenţa atâtor fenomene care nu au nici un rost, ba chiar ar putea lipsi, iar cât priveşte frumuseţea lumii, ea nu e o însuşire obiectivă a acesteia, ci o opinie subiectivă a celor ce privesc unele aspecte ale ei, în timp ce altele sunt catastrofale şi dezgustătoare, iar unele provoacă o adevărată dezordine şi lipsă de armonie în lume. Alţii afirmă că şi dacă admitem ordinea, frumuseţea sau chiar finalitatea din lume, acestea se datorează procesului evoluţiei sau chiar întâmplării, astfel că ele nu demonstrează existenţa lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=5] Acestor obiecţii li se poate răspunde următoarele: Nu se poate spune că nu ar exista finalitate în lume, ci cel mult se poate admite că în stadiul actual, noi nu putem cunoaşte scopul tuturor lucrurilor. Căci dacă, bunăoară, unii au susţinut că apendicele la om nu are nici un rost, ci, dimpotrivă, este nociv, deoarece provoacă multor persoane boala numită apendicită, care adeseori poate fi fatală dacă nu se face o intervenţie chirurgicală la timp, în ultima vreme biochimia a dovedit că apendicele, prin secreţiile sale, facilitează o serie de procese în organismul uman, evitându-se astfel unele complicaţii şi boli. Cât priveşte frumuseţea lumii, pe care unii o neagă, a fost dovedită prin faptul că marii artişti ai tuturor timpurilor au creat opere nemuritoare, inspirându-se tocmai din frumuseţile naturii. Grecii antici au numit universul cosmos, ceea ce înseamnă frumuseţe.[/SIZE]
[SIZE=5] În ceea ce priveşte existenţa unor fenomene catastrofale sau dezgustătoare în lume (vulcani, cutremure pe pământ, uragane, boli cumplite ca ciuma, holera, lepra şi altele), trebuie să ţinem seama de două lucruri, şi anume: a) Lumea creată de Dumnezeu e cea mai bună şi mai potrivită pentru scopurile urmărite de Creator, dar pe care noi nu le putem cunoaşte în întregime, b) Omul a fost creat de Dumnezeu şi cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…” (Fc. 1,28) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privinţă. Şi de ce n-am recunoaşte această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului şi mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? Cât priveşte existenţa unor boli, aceasta este legată de existenţa răului în lume, de care ne vom ocupa în capitolul Providenţa divină.[/SIZE]
[SIZE=5] Referindu-ne, în sfârşit, la cei ce afirmă că ordinea, armonia, frumuseţea ori chiar finalitatea din lume s-ar datora întâmplării, acestora li se poate răspunde că mai uşor putem concepe ca, dintr-un sac plin cu litere, pe care îl golim la întâmplare pe o foaie de hârtie de dimensiunile unei camere, să apară scrisă o pagină din Biblie sau din Critica raţiunii pure a lui Kant, decât să admitem că ordinea, armonia, frumuseţea şi finalitatea din lume s-ar datora întâmplării sau hazardului. Dacă grecii vechi au numit universul „cosmos”, care înseamnă frumuseţe, podoabă, ordine, toate aceste atribute nu pot fi datorate hazardului sau întâmplări, deoarece ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă legătură interdependentă şi determinare, ceea ce presupune o inteligenţă care a introdus în univers scopuri bine definite.[/SIZE]
[SIZE=5] În concluzie, ordinea, armonia, frumuseţea şi finalitatea care există în lume nu pot fi explicate îndeajuns decât prin existenţa unui creator şi organizator al lumii, care este Dumnezeu.[/SIZE]