[strajeru]

Argumentul contigentei (sunt sigur ca stii ce inseamna)

[SIZE=5]Ceea ce mintea sănătoasă poate constata este că lucrurile din lume şi lumea în totalitatea ei sunt contingente. Lumea există şi nimeni nu se îndoieşte de aceasta. Împotriva părerii că lumea ar fi absolută stau limitarea şi mărginirea lucrurilor în natura şi acţiunile lor, multiplicitatea, varietatea, contrarietatea, schimbarea, transformarea, naşterea şi moartea acestora. Toate lucrurile din lume sunt sondiţionate şi dependente de altele, pot să existe şi pot să nu existe, cu alte cuvinte, existenţa lor este întâmplătoare şi nu necesară. Temporalitatea lor este un semn sigur că ele nu sunt necesare pentru lume, păstrându-şi acelaşi caracter şi în perioada existenţei, ca şi a dispariţiei lor. Iar slăbiciunea, insuficienţa şi nimicnicia lor le-o descoperă însăşi dispariţia lor.[/SIZE]
[SIZE=5] Dar ceea ce e valabil pentru lucrurile particulare şi singulare este valabil şi pentru lume în totalitatea ei. Căci, dacă lucrurile din lume sunt contingente, lumea însăşi e contingentă, deoarece oricâte lucruri mărginite s-ar pune la un loc, suma lor rămâne nemărginită.[/SIZE][SIZE=5]Plecând de la constatarea realităţii contingenţei din lume, argumentul contingenţei se ridică la o realitate necesară, la o existenţă necauzată, deoarece contingentul presupune în mod necesar absolutul. Gândirea logică nu se poate opri la contingent spre a explica ce este contingent, ci postulează o fiinţă care îşi are raţiunea existenţei sale în sine. Existenţa acestei fiinţe este o necesitatea interne, de aceea, în Revelaţie, Dumnezeu zice: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşire 3,14), ceea ce înseamnă că El nu depinde de nimeni, El există de la Sine şi prin Sine. [/SIZE][SIZE=5]Dar când vorbim de mărginit şi contingent, nu trebuie să înţelegem numai mărginirea în spaţiu şi timp, ci şi mărginirea în natura şi calitatea lucrurilor, deci prin aceasta înţelegem orice limitare. Tot astfel, prin contrast, nemărginirea lui Dumnezeu nu e numai nemărginire în timp şi spaţiu, ci este nesfârşita Lui măreţie, infinita Lui perfecţiune, plenitudinea fiinţei Sale. Contingentul rămâne însă contingent, chiar dacă ar fi etern: dacă lumea ar fi eternă, ea române tot contingentă. Materia, chiar dacă ar exista în eternitate, deci n-ar avea început nu-şi schimbă caracterul, rămânând tot materie, adică ceva contingent. Sunt semnificative în acest sens cuvintele unui teolog: „O piatră poate exista până în eternitate, ea rămâne însă ceea ce este. Eternitatea nu-i împrumută viaţa fără o cauză activă, ea rămâne nemişcată până în eternitate” (Gerhard Esser). [/SIZE][SIZE=5]Concluzia ce se desprinde din cele arătate mai înainte este că lucrurile din lume şi lumea în totalitatea ei fiind contingente, trebuie să existe o fiinţă în afara lumii, o fiinţă absolută, care să fie în acelaşi timp şi raţiunea suficientă a lumii, şi propria sa raţiune suficientă. [/SIZE]