[strajeru]

Argumentul cosmologic

Argumentul cosmologic, bazându-se pe principiul cauzalităţii, pleacă în dovedirea existenţei lui Dumnezeu de la constatarea că lumea fiind mărginită şi contingentă (întâmplătoare) în mod necesar, raţiunea omenească trebuie să admită existenţa unei fiinţe absolute, veşnice, care este ultima cauză, necauzată de nimeni şi de nimic, a întregii existenţe. Această cauză este necesară, avându-şi cauza în sine însăşi, nefiind efectul unei cauze. Realitatea lumii ni se înfăţişează ca o existenţă condiţională şi dependentă, ceea ce presupune cu necesitate o existenţă necondiţionată, o cauză absolută. Aşadar, în acest argument, principiul hotărâtor este cauzalitatea în înţelesul cel mai general: orice efect are o cauză, deci şi lumea în totalitatea ei trebuie să aibă o cauză.
Argumentul cosmologic este cel mai vechi argument, fiind cunoscut încă în filozofia greacă. Astfel, Aristotel spune: „Dumnezeu, Care nu poate fi văzut de nimeni, se vădeşte în lucrurile Sale”. El este prezent şi în Scriptura Vechiului şi Noului Testament: „Cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (bolta cerească, spune psalmistul – Ps. 18,1), iar Apostolul Pavel zice: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire…” (Rm. 1,20).
În epoca modernă, filozoful Voltaire a recunoscut tăria acestui argument în următoarele versuri:
„Universul mă încurcă şi nu pot gândi măcar
că poate exista ceasul fără un ceasornicar”.
Filozoful Leibniz foloseşte acest argument plecând de la constatarea că toate lucrurile din lume se condiţionează reciproc, încât lumea în totalitatea ei trebuie să fie condiţionată, fapt pentru care raţiunea noastră postulează o cauză necondiţionată, absolută, care este Dumnezeu. Sub această formă, argumentul se numeşte „a contingentia mundi”, adică din contingenţa lumii.
De obicei, în acest argument se folosesc trei procedee, ceea ce face ca el să se înfăţişeze sub trei aspecte: 1. raţionamentul care pleacă de la principiul cauzalităţii în sens restrâns, de înlănţuire cauzală între lucruri, de la cauză la efect (argumentul cauzalităţii); 2. raţionamentul care pleacă de la mişcarea şi schimbarea continuă ce există în lume (argumentul mişcării); 3. raţionamentul care pleacă de la contingenţa lumii ca atare (contingent e termenul opus lui necesar), ceea ce presupune o cauză necesară (argumentul contingenţei). La acestea se mai poate adăuga un al patrulea aspect, şi anume raţionamentul care se bazează pe legea entropiei (argumentul entropologic). Toate aceste argumente nu se deosebesc în forma lor, deoarece toate se folosesc în principiul cauzalităţii, ci numai în cuprinsul sau conţinutul lor.

Vezi si aici ce poti face )