Nu stiu ce sa spun. Pentru fiecare cuplu in parte, este o incarcatura "genetica", ce vine din stramosi. Tu, atat timp cat constientizezi pacatul si-l regreti cu tot sufletul, nu trebuie sa te mai gandesti la asta. Pana si acest gand s-ar putea sa-ti faca rau, atat timp cat tu te-ai spovedit deja.
Eu sunt casatorit de 15 ani. Dar inainte de a ne casatori, am trait impreuna un an. Iar in acest an au avut loc 2 avorturi. Eram destul de inconstienti si multe lucruri nu le intelegeam. Mai tarziu i-am scris parintelui Cleopa, iar el ne-a raspuns surprinzator de repede, sa nu mai traim o clipa in pacat si sa ne casatorim urgent. La cununia religioasa am avut parte de un preot deosebit care ne-a ascultat cu rabdare si ne-a dat canon pentru pacatele savarsite. In plus ni s-a interzis sa avem copii timp de un an, iar dupa ce va trece acest an, sa mergem sa ne dezlege.
Am incercat cat ne-a stat in putere sa respectam canonul, iar dupa un an l-am cautat, dar nu l-am mai gasit pe el, ci un confrate de-al lui, care ne-a ascultat si ne-a dezlegat. Astfel, dupa un alt an, am putut avea primul copil, dar putin a lipsit sa n-o pierd pe sotie, datorita unei complicatii care din neglijenta asistentelor, putea trece neobservata daca nu se intampla ca sotia mea sa primeasca o vizita a unei rude care facea parte din personalul acelui spital (judetean din Sf. Gheorghe). A fost o adevarata minune ca a scapat cu viata fiindca pierduse foarte mult sange, iar grupa ei sanguina era extrem de rara.
Dupa aproape doi ani a mai aparut si celalalt copil. Desi nu putem spune ca n-au fost probleme (primul a fost deochiat foarte rau si il tineam in brate ca pe un prosop si mai era si nebotezat, dar am avut noroc ca pe-atunci locuiam pe aceeasi scara cu un preot deosebit care mai tarziu avea sa devina protopop pe judetul Vrancea si care cu bucurie spun ca a devenit si duhovnicul meu, si dupa ce a facut toate cele de trebuinta, copilul si-a revenit ca prin minune si e sanatos si in ziua de azi). Celalalt, a trecut si el printr-o perioada delicata si la un moment dat chiar am crezut ca il pierdem. Intre timp, eu m-am schimbat in mare masura si ma rugam mult, poate nu neaparat pentru ceva anume (n-aveam de unde sa stiu ca se va imbolnavi atat de grav, mai ales ca eu eram in Londra iar ei in Romania), dar simtiam nevoia sa ma rog mereu, in autobuz, in metrou, la lucru cand eram singur si seara cand aprindeam candela, inainte de culcare. Acum n-am cuvinte sa multumesc Lui Dumnezeu pentru bucuriile pe care ni le fac si fiecare seara si dimineata sunt izvor de energie pentru noi, ce ne ajuta sa trecem mai usor peste toate grijile care apar. Nu sunt nici mai rai nici mai buni ca ai altora, nici mai destepti nici mai limitati, nici mai frumosi nici mai urati, dar sunt
ai nostri si sunt tot ce avem mai scump pe lume!
Probabil povara avorturilor va trebui platita intr-o zi (poate de aceea si incerc eu sa-mi rezolv problemele carmice cat inca mai sunt in viata, pe la biserici si manastiri), dar sper din suflet sa nu trebuiasca sa plateasca copii nostri, iar pentru asta ma rog in fiecare seara.
Sper ca experienta noastra in aceasta privinta sa-ti fie de folos cumva, iar concluzia, dupa parerea mea, ar trebui sa fie aceea ca atat tu cat si sotul (sau macar unul dintre voi) sa aiba aceasta (buna)vointa, sa nu uitati sa va rugati cat puteti de mult. Nici nu va imaginati cate bucurii puteti rata, daca n-o faceti!!!
Dumnezeu sa va dea gandurile cele bune si pace in familie!