vineri, 13 noiembrie 2009
Morţii cu morţii
Silvian:

De cand se obisnuiesc rugaciunile la mormintele dreptilor ? Care este semnificatia sau justificarea teologica (biblica sau extra-biblica) a practicii ? Rugaciunile se fac in numele deptului? Adica iti sunt ascultate pe bata meritelor lui, etc. ?
Dragă Silvian, întrebările acestea trebuia să ţi le pun eu, fiindcă după mărturisirea ta, ai fost membru al BOR, venit dintr-un ateism pur, convertit la maturitate. Progres real. Presupuneam că ţi-ai asumat „ortodoxia”, după ce ai înţeles bine doctrinele Bisericii.

OK, am să mă gândesc şi la circumstanţe atenuante. Dacă facem un sondaj numai printre intelectualii creştinismului popular românesc, punând asemenea întrebări, mă tem că rezultatele majore vor fi ridicări din umeri, poate cu excepţia teologilor şi a clerului (despre care presupun că au cercetat sau au învăţat temeiurile dogmatice ale credinţei pe care o profesează).

Trebuie să-ţi spun că nu am făcut cercetări speciale în privinţa aceasta. Probabil se găsesc informaţii la discreţie, în cărţi de istorie a Bisericii Vechi, pe internet, etc. Eu am studiat în tinereţe volumele lui Euseviu Popovici (pe când eram fochist!), şi am rămas până astăzi cu o impresie bună despre calitatea informaţiei de acolo. Păcat că nu se mai reeditează. EP a încercat să fie cât mai obiectiv şi mai documentat. Se crede că rugăciunile la morţi şi-ar avea debutul într-un obicei apărut în răsărit (la Smyrna), în secolul al II-lea, când credincioşii au început să se adune la mormântul faimosului episcop Policarp, considerat discipol al lui Ioan şi maestru al lui Irineu de Lugdun (Lyon).

Informaţia pe care am reţinut-o se reduce la atât. Ştim că la Roma, creştinii se adunau într-o vreme în catacombe, care erau de fapt cimitire subterane. Nu am dovezi sigure că acele întâlniri de la mormântul lui Policarp, ocazionale sau periodice, ar fi avut o legătură precisă cu cultul morţilor. După opinia mea, un cult universal al morţilor, în Biserică, nu putea exista înainte de dezvoltarea dogmatică şi generalizarea credinţei în nemurirea naturală a sufletului, în starea spirituală, conştientă a sufletului (persoanei) în moarte. Or doctrina aceasta încă nu era acceptată de toţi şi peste tot, chiar în secolele marilor compromisuri (IV-VI).

Nu ştiu pe ce texte biblice s-ar întemeia cultul morţilor. Poate că s-au căutat justificări post factum, aşa cum s-a întâmplat şi cu alte culte oculte adoptate de Biserică în strălucita perioadă paganizantă, începând cu Constantin cel Mare („noul David”, şi „al treisprezecelea apostol”). Un text biblic invocat astăzi este episodul menţionat fugitiv în 2Împăraţi (4Regi) 13:20-21:

„Elisei a murit, şi a fost îngropat. În anul următor, au intrat în ţară nişte cete de moabiţi. Şi, pe când îngropau un om, iată că au zărit una din aceste cete, şi au aruncat pe omul acela în mormântul lui Elisei. Atingându-se de oasele lui Elisei, omul acela a înviat şi s-a sculat în picioare.”

Cazul nu are nici o legătură cu rugăciunea pentru morţi, ci ar fi un presupus precedent pentru cultul moaştelor. Trebuie însă observat că, deşi Biblia vorbeşte foarte frecvent despre moartea oamenilor sfinţi şi nesfinţi, atât înhumarea cât şi semnificaţia faptului sunt descrise lapidar, simplu. Elisei a murit şi a fost îngropat. Aşa se întâmplă, de la vlădică până la opincă. Niciunul dintre sfinţi, profeţi etc. nu se duce la moarte în rai, toţi merg la groapă. Până şi vrăjitoarea spiritistă din Endor ştia că Samuel se dusese în pământ. (A, stai că mi-am adus aminte. Teologia tradiţionalistă învaţă că abia de la moartea lui Iisus au fost eliberaţi din Hades sfinţii din vechime. Dar în acest caz, cum se face că singurii sfinţi care au fost luaţi la cer în mod direct, nu prin moarte [Enoh şi Ilie], sunt din Vechiul Testament ?).

Bineînţeles că răsplata dată de Dumnezeu are legătură cu sfinţenia şi vrednicia caracterului. Nu întâmplător unii au fost înălţaţi la cer fără moarte, din mijlocul generaţiei lor. Vreau să spun că erau oameni drepţi, care „umblau cu Dumnezeu”. Dar nu vreau să spun că răsplata aceasta îi ridică mai presus de alţi sfinţi care au murit. Iisus a murit, şi cei mai mulţi au murit şi mor, indiferent de cauza morţii. Aceasta nu-i aşează pe o treaptă inferioară. Elisei, spune Scriptura, a primit „o îndoită măsură din duhul” lui Ilie, şi a făcut mult mai multe minuni decât Ilie, totuşi nu s-a înălţat mai repede la cer decât maestrul său profet, ci a murit, şi încă lovit de o boală (2Împ/4Rg 13:14a). Prin el, Dumnezeu luminase şi educase un popor întreg, continuând misiunea lui Ilie, ca să se întoarcă la Dumnezeul adevărat, părăsind cultele şi superstiţiile populare.

Existau însă nu puţini care respingeau pe profeţi. În urma lui Elisei, tinerii cântau batjocoritor: „Hai urcă şi tu la cer, chelbosule!” Când s-a îmbolnăvit Elisei, aceştia au putut spune: „Vedeţi cine este acest om? Zice că a vindecat pe alţii, iar el este lovit de Dumnezeu cu boală!” După ce a murit, batjocoritorii au putut continua: „A înviat pe alţii, dar pe sine nu se poate învia!”
Sper că observi frumuseţea tainică a acestui episod, care devine tipologic. Nu ştiu dacă altcineva a observat valoarea prefigurativă a personalităţii lui Elisei, dar înţelegerea mea este că Elisei este un tip al lui Christos. Observă corespondenţa: A fost precedat de Ilie, care este în multe privinţe, tipul lui Ioan Botezătorul; numele lui ebraic Elişa‘ (Dumnezeu mântuieşte) este echivalent cu numele lui Iisus (Ioşu’a = Iahwé mântuieşte). A făcut multe minuni, chiar şi învieri. Era din nord, „galileean” etc. Şi în fine, a murit în suferinţă, ca orice păcătos.

Minunea făcută de oasele lui Elisei este răspunsul lui Dumnezeu la atitudinea batjocoritoare a contemporanilor. Nu este nici o urmă de cult acolo. Totul se petrece în grabă, intervine panica generată de invadatori, mortul s-a atins de oasele lui Elisei din întâmplare, miracolul nu se datorează credinţei nimănui, fiindcă niciunul din cei prezenţi nu se aşteptaseră la aşa-ceva. Ceea ce este însă mai interesant, şi pentru mine este normal, minunea nu este exploatată altfel decât menţionată ca o notă de subsol într-o cronică naţională. Nu s-a fixat locul acela ca loc sacru, de pelerinaj, nu s-a construit acolo un mic templu, nu au fost transportate oasele profetului prin toată ţara, nu s-au închinat la ele, etc.