Wow, cum de nu am vazut eu thread-ul asta pana acum? Este luuung, nu am deocamdata timp sau dispozitie sa citesc tot, dar...povestea mea, fiindca si asa mi-am petrecut mai mult de o treime din viata in afara Romaniei.
Am plecat din Romania la 19 ani, povestea in sine ar fi prea lunga sa o spun, dar am plecat spre Bulgaria la universitatea americana de acolo unde primisem o bursa de studiu, mai mult din indemnul mamei si curiozitate. Acolo nu prea am avut contact cu lumea bulgara, am trait inconjurata de o sumedenie de nationalitati printre care cativa romani, profesori americani si un stil de studiu si predare cu totul diferit, in bine, fata de ceea ce se practica in Romania. In timpul facultatii petreceam vara in USA unde am lucrat diverse joburi pentru a deveni independenta financiar, ceea ce s-a si intamplat. Dupa terminarea facultatii am plecat la studii in USA, apoi m-am intors si acum sunt in Olanda.
Mi-a fost bineinteles foarte greu la inceput, mai ales ca nu fusesem departe de mama mai mult de doua zile niciodata, dar greul a trecut odata ce am inceput sa imi fac prieteni, sa descopar tot felul de lucruri noi, tot felul de oameni, sa invat, sa imi pun mintea la contributie. Apoi, avantajul zilelor noastre, aveam si internet, mama avea si n-avea, dar corespondam cam in fiecare zi, si pana in ziua de azi, pastram o cat de stransa legatura.
Romania pentru mine este si nu este acasa. Este acasa fiindca acolo imi este familia, acolo imi este casa. Dar nu este acasa nici din punct de vedere cultural, nici social, nici politic, poate doar spiritual. Ma consider un fel de cetatean al lumii, nu mi-a placut sa ma integrez in tot felul de comunitati romanesti, mi-am ales prietenii pe cu totul alte criterii decat nationalitatea, si de nostalgie nu stiu daca am suferit vreodata. Mi-e dor de casa, de mama, de pisici, de biserica la care imi place sa merg, dar nu neaparat de tara in sine, nici de rauri, nici de munti, nici de mare, nici de Basescu si ai lui. Nationalismul mi-a pierit cam in momentul in care am trecut granita prima data si am intalnit alti oameni ca toti oamenii, desi ne-romani, si mi-am dat seama ca de fapt a fi roman nu este nici un merit, nici un ne-merit, ci pur si simplu o caliatate precum daca esti brunet, blond, inalt, scund, cu ochi caprui sau verzi. Deci cam tot aceea, sigur poate imi plac ochii verzi mai mult, dar nu fiindca sunt verzi, ci imi place cum se rasfrange lumina sau altceva, adica nu pot sa neg ca am intalnit culturi cu valori pe care eu pot sa le inghit mai greu, dar deh.
Vorbeau unii de biserici romanesti in care s-au integrat sau ar vrea sa se integreze. Sincer, eu nu m-am simtit bine, sau cel putin nu era ceea ce simteam ca aveam eu nevoie. In general am avut impresia, poate era doar impresia mea, de superficialitate, de faptul ca Sf Liturghie nu era chiar motivul pentru a ne intalni, ci de fapt pretextul pentru a mai sta de vorba, a mai schimba niste barfe, retete, a mai afla una alta, a manca, a bea un pahar de vin si o cafea. Mai ales ma deranja ca pe la Sfant, Sfant cineva se ducea si punea de cafea si biserica se umplea de miros de cafea, care imi place foarte mult, dar nu se amesteca bine cu tamaie si cu atmosfera care ar trebui sa fie, apoi altii mergeau si puneau mancarea la incalzit, etc. Sigur, probabil ca asta era doar o ispita, pe care am picat-o. Mi-ar fi placut o comunitate mai putin romaneasca, mai putin, sau chiar deloc axata pe lucruri si discutii romanesti, poate mai spirituala, o experienta mai aproape de normal (de exemplu, daca sunt in Romania si merg la biserica, nu merg fiindca se vorbeste romaneste, sau fiindca e romaneasca, sau sa beau cafea, ci din cu totul alte motive, care mie mi se par normale). De fapt, daca stau si ma gandesc, motivul pentru care in general am evitat comunitatile romanesti a fost fiindca imi intareau sentimentul de emigrant/imigrant, care nu imi place. As fi vrut sa gasesc o biserica ortodoxa eventual de limba engleza, ne-greaca, ne-romeansca, ne-siriana, ne-rusa, ne-mai-stiu-eu-ce-alta-nationalitate. Dar alas, ortodoxia in SUA, sau cel putin in orasul in care eram eu, este in general o ortodoxie pe linii nationale. Deci la biserica mai mergeam, dar mai mult nu, ceea ce de fapt nu imi facea prea mult bine.
In rest imi place in occident, atat in SUA cat si in Olanda. Din punct de vedere cultural ma simt muuuult mai acasa decat in Romania, probabil fiindca in cei 8 ani de educatie dupa liceu am fost educata in spiritul si valorile civilizatiei occidentale. Cu toate acestea nu m-am desprins niciodata total de Romania. In general sunt la curent cu ce se mai intampla in politica desi ma enervez mai tot timpul cand citesc stirile. Cel mai mult am stat departe de Romania 9 luni, in rest vizitez cam la cateva luni. As vrea, si probabil chiar ar trebui din diferite considerente familiale, ca intr-un viitor sa ma pot intoarce sa incep ceva bun in Romania, pana la urma acolo am casa mare, acolo imi e familia, pe de alta parte, cand ma gandesc la coruptia, la mita, la lipsa de respect, la prostia, la lipsa de modestie pe care le intalnesc zi de zi cand sunt in Romania, la genul de compromisuri in care va trebui sa intru si care am fost invatata sa le dezgust...
Ca sa inchei, experienta de expat a fost si este foarte folositoare pentru mine. Am invatat sa fiu independenta, sa ma descurc singura, sa imi organizez banii, prieteniile si viata in asa fel incat sa nu intru in tot felul de probleme, am invatat sa ma inteleg si sa apreciez tot felul de oameni si culturi, in acelasi timp tinand si la valorile mele, am invatat sa muncesc serios, m-am invatat sa fiu platita pentru ce muncesc (
), m-am invatat sa respect pe cel de langa mine, dar m-am invatat si cu respectul fata de mine.
Sunt mult mai multe de spus,si nici n-am fost prea organizata cu ce trebuia sa scriu, dar deja m-am plictisit sa mai scriu, asa ca poate pe alta data... :D