Am ezitat un timp, daca sa dau sau nu un raspuns, ca nu cumva sa cad in capcana pe care-o intinde la tot pasul cel ce stapaneste orgoliul, trufia, marirea de sine.
Nu stiu de ce in urma cu vreo 25 de ani, am avut acel prim vis. Stiu doar ca atunci in acel vis m-am aruncat pe caldaram si in sufletul meu nu voiam altceva decat sa ma fac una cu drumul pe care-l traversam. Stiam ca mustrarea Mantuitorului era ca un avertisment pentru mine. Aveam un fond bun, dar influentele proaste ma copleseau. Prietena mea de-atunci, pe care-am iubit-o mai mult decat orice pe lume, incercase in felul ei sa ma apropie mai mult de Dumnezeu, dar eu "eram destept", eu "puneam intrebari incomode", eu eram "un razvratit", incercand sa fac slalom printre anumite reguli. Mama ei i-a gasit intre timp un tanar care urma sa devina preot, si astfel ea a devenit preoteasa. Sunt convins ca si rugaciunile ei de-atunci au contat foarte mult, cert este ca noi am ramas intr-o relatie deosebita, iar sotia mea mi-a marturisit ca este de departe cea mai distinsa si respectabila dintre toate cele care s-au perindat prin viata mea. (Ne-am despartit la 24 de ani, m-am insurat la 32, iar pe sotie am cunoscut-o la 31). Astazi eu sunt cel care o adaug in pomelnice, pentru ca am realizat mai tarziu ca ei ii datorez de fapt ceea ce sunt astazi. Sa nu fiu inteles gresit: desi suntem foarte buni prieteni de familie, sotul ei NU este duhovnicul meu, chiar daca uneori mai merg si pe-acolo la biserica.
Intamplarea a facut ca eu nu am tinut cont de acel avertisment decat foarte putin (cum face orice tanar care nu asculta nici un sfat de oriunde-ar veni), iar sentinta a cazut ca o cortina: mi-am vazut moartea cu ochii. La 26 de ani nu e tocmai o situatie pe care s-o accepti cu placere. Am urat-o, am dispretuit-o, am ignorat-o, iar mai apoi am cochetat cu ea fiindca era clar ca nu mai era nici o iesire. Dar "ma trezisem". Si regretam, nu pentru ca ma simteam incoltit, ci vedeam acum cat de superficial am putut fi.
Spuneam ca am avut un fond bun. Nu e o lauda. Nu stiu de ce, paream o victima sigura pentru a deveni membru unor secte. Pe-atunci circulam mult cu trenul. Aproape ca nu era data prin care sa nu intalnesc in compartiment pe cineva care dorea cu tot dinadinsul sa ma converteasca. Ba odata erau doi care ma disputau de la unul la celalalt. N-am acceptat niciodata sa-mi parasesc credinta mea ordodoxa pentru o alta, oricare-ar fi fost ea si orice beneficii materiale mi-ar fi adus.
Pe langa incercarile pe care le aveam in viata rationala, nu eram scutit nici in timpul somnului. Atunci, in acele clipe extrem de grele pentru mine, am visat ca eram in cautarea unui templu special, unde sa merg sa ma rog pentru sanatate. Am gasit templul si ma visam in interior cautand Sfantul Altar. Acolo exista un altar, dar altfel de cum stiam eu. In loc de Crucea Mantuitorului, statea la loc de mare cinste un lemn stramb la care multi nevoiasi veneau si faceau plecaciuni, puneau un banut si plecau. Mi-am zis atunci ca acea bucata de lemn incovoiat o fi facand minuni altora, dar eu nu cred in el si nu cred ca ma va ajuta. Am inceput apoi sa inspectez peretii templului de jur imprejur, cautand icoana Sfintei Fecioare. In locul icoanelor erau un fel de tablouri cu voievozi si generali de osti, cu priviri fioroase, cu mustati lungi, cu iatagane in maini, gata parca sa spintece pe cineva. Lor li se proslaveau multime de oameni, dar iarasi am zis ca or fi fost ei cine-or fi fost pentru acele categorii de oameni, dar pentru mine nu conteaza deloc. Am iesit dezamagit in pridvorul lung care ducea spre iesire. Era ingrozitor de frig si curentul iti ajungea pana la os. Pe la jumatatea holului, cu capul in jos, mi-am aruncat in treacat pentru o foarte scurta clipa, privirea in dreapta. Dupa inca doi pasi am realizat ca acolo, deasupra unui jilt din piatra, era icoana Sfintei Fecioare. Cand m-am mai uitat odata, nu mai era icoana, ci - asezata in jilt - era insasi Preacurata. Am fost uimit, indurerat, coplesit de ceea ce vedeam. Am intrebat:"Cum, prea-milostiva Maicuta, aici s-au gasit sa te aseze? In frigul si praful asta?" In loc de raspuns, a oftat adanc: "Tare ma mai dor picioarele!", a zis ca pentru sine. "Stai linistita, Maicuta, ca o sa te masez eu si-o sa-ti fie mai bine!" I-am masat un timp picioarele si nu era in sufletul meu nici cea mai mica umbra de perversitate, ci doar neputinta de a face mai mult pentru ea. I-am inlaturat coji de praf care parca erau depuse de veacuri. M-a oprit apoi spunandu-mi cu un zambet abia perceptibil ca ii este mai bine. M-am indepartat usor si am iesit din templu. Afara era cald si soare, iar murmurul orasului ma facu sa-mi amintesc pentru ce intrasem de fapt. Uitasem sa-i cer ceva Preasfintei Fecioare... Dar nu m-am mai intors inapoi. Pe undeva ma felicitam fiindca in dorinta mea de a o ajuta pe ea care avea intiparita pe chip toata durerea lumii, am uitat de mine!
Si totusi, ea stia exact ce-mi trebuie si mi-a si dat. Trecusem testul fara sa-mi dau seama!