Învățătura Bisericii Ortodoxe Despre Sf.Icoane (Dogmatica vol III - Pr.Stăniloae)
Pe sfinți și pe Maica Domnului îi cinstim și prin icoanele care-i reprezintă. Dar întrucât pe ei îi cinstim pentru faptul că în ei strălucește Hristos, tot așa icoanele lor le cinstim pentru că-i reprezintă în calitatea lor de locașuri ale lui Hristos. Dar dacă cinstim icoanele sfinților pentru faptul că ei sunt locașuri ale lui Hristos, cu atât mai mult suntem îndreptățiți să zugrăvim și să cinstim icoana lui Hristos însuși.
Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu însuși a luat față omenească, Dumnezeu S-a făcut vizibil ca persoană, făcând să se străvadă prin umanitatea Sa dumnezeirea Sa deosebită de ea.
Aceasta a dat putința ca și sfinții care II au pe Hristos în mod deplin în ei, să-L reflecte pe El și deci și icoanele lor să-i reprezinte ca pe niște purtători de Hristos. Astfel toate icoanele se reduc în esență la faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și S-a arătat prin față omenească.
Prin întrupare, Dumnezeu însuși Și-a făcut din fața omenească o față a Sa și a dat tuturor fețelor, care intră în comuniune interioară cu ea, să se hrănească din pomul vieții, care este El (Apoc. 22, 2).
Noi zugrăvim icoana lui Hristos nu numai pentru a ne aminti de fața omenească a lui Dumnezeu care a fost odată pe pământ, ci pentru a ne face vizibilă, prin mijlocirea artei, fața Lui care există și acum și care va exista pururea într-o legătură cu noi, asigurându-ne că și fețele noastre vor învia la o viață veșnică în comuniune cu El. Vrem să avem pururea icoana feței Lui, pentru că fața Lui persistă pururea și e în legătură cu noi și vrem ca prin icoana Lui sa ne înălțăm mintea și inima la fața Lui nevăzută dar vie și pentru că vrem ca atunci când ne vom întâlni cu ea în viata viitoare să fim familiarizați cu ea, sau să o recunoaștem cu ușurință.
Prin fața omenească indefinită a lui Hristos se străvede adâncimea infinită a lui Dumnezeu; ea e umplută de transcendența divină. Și nefiind închisă de moarte, rămâne veșnic îndreptată spre noi. Prin transcendența ei relativă și pe care o închide moartea se străvede transcendența absolută a lui Dumnezeu, care o face să biruiască moartea și să rămână în veci neînchisă. A întâlni pe Hristos înseamnă a întâlni o față care nu se va închide niciodată și din comuniunea cu ea va primi și fața noastră puterea de a învia pentru veci. Hristos a restaurat astfel în Sine eternitatea feței omenești. Dar aceasta arată că El, prin întrupare a restabilit fața omenească în conformitatea ei deplină cu modelul, restabilire care nu a fost posibilă decât prin unirea modelului cu ea, întrucât modelul și-a făcut chipul omenesc chip propriu în Sine și prin Sine acest model se întipărește mereu și în cei ce cred în El, adică stau în comuniune cu El, umplându-și chipul lor de viața de care s-a umplut fața Lui,
Ipostasul Fiului ceresc, fiind în chipul Tatălui ca expresie filială a naturii divine, Se face și ipostas al chipului omenesc creat după El ca model, sau al feței omenești. El are în Sine și chipul omenesc și modelul Lui dumnezeiesc, dar nu separate, ci modelul străbătând și înălțând, luminând și transfigurând chipul Său uman, care își are expresia cea mai accentuată în față și intrând în legătură eternă cu toate fețele. Ipostasul Fiului asumând fața omenească îi dă acesteia caractere ipostatice personale, deosebind-o de fața oricărui alt om, dar păstrând trăsăturile generale ale naturii omenești.
In fața omenească eternizată și ridicată la maximă transparență, la maxima expresie a conștiinței de sine și de toate, la maxima expresie a iubirii, a trăirii interioare a lui Dumnezeu, în fața lui Hristos, spiritualitatea Fiului lui Dumnezeu, sau forma acestei spiritualități și comunicabilitatea ei și-au găsit cea mai adecvată expresie, ridicând-o totodată pe aceasta la cea mai înaltă conformare cu Modelul ei. Fiul lui Dumnezeu a luat fața omului pentru că fața omului e față de comuniune, pentru că prin ea se exprimă spiritualitatea trăită în interior pentru a fi comunicată celorlalți. Și astfel, prin ea El a putut intra și rămâne etern în maximă comuniune cu toți oamenii și a putut restabili la maximum comuniunea între ei.
Prin icoana ortodoxă rămasă neîntrerupt și strict pe linia canonului tradițional, de la începutul creștinismului, credincioșii ortodocși au rămas nu numai la înțelegerea unitară a lui Hristos, ci și la înțelegerea Lui din timpurile apropiate ale apostolilor și din locurile apropiate regiunii unde a viețuit și a lucrat Domnul. Iar Hristos redat de această icoană este un Hristos profund duhovnicesc.
Stilul bizantin al icoanelor afirmă până azi spiritualitatea propriu-zis creștină și azi începe să fie prețuit din nou pretutindeni, nu pentru că e stilul epocii bizantine, ci pentru că e stilul transfigurării și subțirimii spirituale autentice a omului în Dumnezeu, în afară de care nu poate fi altă spiritualitate creștină autentică.
Credincioșii știu că icoana le vorbește și îi îndrumează pe linia vieții de model a lui Hristos nu numai ca o învățătură despre Hristos cel autentic; ci sunt convinși că prin icoane ei intră și în contact real cu Hristos, deci leagă cuvintele ce li se spun despre Hristos în Biserică, cu Hristos însuși care e viu neîncetat și prezent în Biserica, în orice loc unde ei își îndreaptă privirea spre icoana lui Hristos și I se închină cu credință în El.
Definiția Sinodului VII ecumenic afirmă că închinarea acordată icoanei "trece", "urcă" de la ea, la persoana reprezentată, la prototip. Se interpretează de obicei această expresie ca o benevolă mutare a minții de la icoană la prototip, ca de la un lucru la o realitate cu totul separată. Dar "trecerea" aceasta are un înțeles cu mult mai adânc. Cel ce crede în Hristos nu poate să nu facă trecerea de la icoana Lui, sau a sfinților, la realitatea Lui, sau a lor, vie. In această necesitate a mintii de a trece de la icoană la realitatea vie a prototipului ei e implicată și o lucrare a lui Hristos asupra celui ce privește icoana Lui, sau a sfinților, cu credință.
Se ascunde aci o legătură ontologică între chip și realitatea redată în el, ca între cuvânt și ceea ce se spune prin cuvânt, sau cel ce spune cuvântul, sau între acesta și cel ce aude ceea ce i se spune. Aceasta, pentru că există mai întâi legătura ontologică între realitate și chipul sau cuvântul ei, sau despre ea, pentru că nu e realitate care să nu aibă în ea implicat chipul ei și cuvântul despre ea, sau cuvântul ei, dacă este o realitate conștientă. Deci realitatea conștientă respectivă nu poate să nu se intereseze de efectul pe care chipul și cuvântul ei îl produc în cel pe care-1 atinge, prin faptul că i se adresează.
Icoana și prototipul se cuprind cu mintea simultan fără a fi confundate; mai bine zis, icoana e uitată, trăindu-se relația directă cu prototipul.
La fel sfinții sunt într-o legătură cu icoanele lor, prin faptul deosebit că ei sunt plini de Hristos, iar energiile Duhului Sfânt de care sunt plini, prin aceasta se proiectează din ei și asupra icoanelor lor. Prin icoane urcăm la cinstirea sfinților în care vedem rezultatul lucrării lui Hristos și lucrarea Lui prezentă.
|