[geo.nektarios]

Pe sfinţi şi pe Maica Domnului îi cinstim şi prin icoanele care-i reprezintă. Dar întrucât pe ei îi cinstim pentru faptul că în ei străluceşte Hristos, tot aşa icoanele lor le cinstim pentru că-i reprezintă în calitatea lor de locaşuri ale lui Hristos. Dar dacă cinstim icoanele sfinţilor pentru faptul că ei sunt locaşuri ale lui Hristos, cu atât mai mult suntem îndreptăţiţi să zugrăvim şi să cinstim icoana lui Hristos însuşi.
Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu însuşi a luat faţă omenească, Dumnezeu S-a făcut vizibil ca persoană, făcând să se străvadă prin umanitatea Sa dumnezeirea Sa deosebită de ea.
Aceasta a dat putinţa ca şi sfinţii care II au pe Hristos în mod deplin în ei, să-L reflecte pe El şi deci şi icoanele lor să-i reprezinte ca pe nişte purtători de Hristos. Astfel toate icoanele se reduc în esenţă la faptul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi S-a arătat prin faţă omenească.
Prin întrupare, Dumnezeu însuşi Şi-a făcut din faţa omenească o faţă a Sa şi a dat tuturor feţelor, care intră în comuniune interioară cu ea, să se hrănească din pomul vieţii, care este El (Apoc. 22, 2).
Noi zugrăvim icoana lui Hristos nu numai pentru a ne aminti de faţa omenească a lui Dumnezeu care a fost odată pe pământ, ci pentru a ne face vizibilă, prin mijlocirea artei, faţa Lui care există şi acum şi care va exista pururea într-o legătură cu noi, asigurându-ne că şi feţele noastre vor învia la o viaţă veşnică în comuniune cu El. Vrem să avem pururea icoana feţei Lui, pentru că faţa Lui persistă pururea şi e în legătură cu noi şi vrem ca prin icoana Lui sa ne înălţăm mintea şi inima la faţa Lui nevăzută dar vie şi pentru că vrem ca atunci când ne vom întâlni cu ea în viata viitoare să fim familiarizaţi cu ea, sau să o recunoaştem cu uşurinţă.
Prin faţa omenească indefinită a lui Hristos se străvede adâncimea infinită a lui Dumnezeu; ea e umplută de transcendenţa divină. Şi nefiind închisă de moarte, rămâne veşnic îndreptată spre noi. Prin transcendenţa ei relativă şi pe care o închide moartea se străvede transcendenţa absolută a lui Dumnezeu, care o face să biruiască moartea şi să rămână în veci neînchisă. A întâlni pe Hristos înseamnă a întâlni o faţă care nu se va închide niciodată şi din comuniunea cu ea va primi şi faţa noastră puterea de a învia pentru veci. Hristos a restaurat astfel în Sine eternitatea feţei omeneşti. Dar aceasta arată că El, prin întrupare a restabilit faţa omenească în conformitatea ei deplină cu modelul, restabilire care nu a fost posibilă decât prin unirea modelului cu ea, întrucât modelul şi-a făcut chipul omenesc chip propriu în Sine şi prin Sine acest model se întipăreşte mereu şi în cei ce cred în El, adică stau în comuniune cu El, umplându-şi chipul lor de viaţa de care s-a umplut faţa Lui,
Ipostasul Fiului ceresc, fiind în chipul Tatălui ca expresie filială a naturii divine, Se face şi ipostas al chipului omenesc creat după El ca model, sau al feţei omeneşti. El are în Sine şi chipul omenesc şi modelul Lui dumnezeiesc, dar nu separate, ci modelul străbătând şi înălţând, luminând şi transfigurând chipul Său uman, care îşi are expresia cea mai accentuată în faţă şi intrând în legătură eternă cu toate feţele. Ipostasul Fiului asumând faţa omenească îi dă acesteia caractere ipostatice personale, deosebind-o de faţa oricărui alt om, dar păstrând trăsăturile generale ale naturii omeneşti.
In faţa omenească eternizată şi ridicată la maximă transparenţă, la maxima expresie a conştiinţei de sine şi de toate, la maxima expresie a iubirii, a trăirii interioare a lui Dumnezeu, în faţa lui Hristos, spiritualitatea Fiului lui Dumnezeu, sau forma acestei spiritualităţi şi comunicabilitatea ei şi-au găsit cea mai adecvată expresie, ridicând-o totodată pe aceasta la cea mai înaltă conformare cu Modelul ei. Fiul lui Dumnezeu a luat faţa omului pentru că faţa omului e faţă de comuniune, pentru că prin ea se exprimă spiritualitatea trăită în interior pentru a fi comunicată celorlalţi. Şi astfel, prin ea El a putut intra şi rămâne etern în maximă comuniune cu toţi oamenii şi a putut restabili la maximum comuniunea între ei.
Prin icoana ortodoxă rămasă neîntrerupt şi strict pe linia canonului tradiţional, de la începutul creştinismului, credincioşii ortodocşi au rămas nu numai la înţelegerea unitară a lui Hristos, ci şi la înţelegerea Lui din timpurile apropiate ale apostolilor şi din locurile apropiate regiunii unde a vieţuit şi a lucrat Domnul. Iar Hristos redat de această icoană este un Hristos profund duhovnicesc.
Stilul bizantin al icoanelor afirmă până azi spiritualitatea propriu-zis creştină şi azi începe să fie preţuit din nou pretutindeni, nu pentru că e stilul epocii bizantine, ci pentru că e stilul transfigurării şi subţirimii spirituale autentice a omului în Dumnezeu, în afară de care nu poate fi altă spiritualitate creştină autentică.
Credincioşii ştiu că icoana le vorbeşte şi îi îndrumează pe linia vieţii de model a lui Hristos nu numai ca o învăţătură despre Hristos cel autentic; ci sunt convinşi că prin icoane ei intră şi în contact real cu Hristos, deci leagă cuvintele ce li se spun despre Hristos în Biserică, cu Hristos însuşi care e viu neîncetat şi prezent în Biserica, în orice loc unde ei îşi îndreaptă privirea spre icoana lui Hristos şi I se închină cu credinţă în El.
Definiţia Sinodului VII ecumenic afirmă că închinarea acordată icoanei "trece", "urcă" de la ea, la persoana reprezentată, la prototip. Se interpretează de obicei această expresie ca o benevolă mutare a minţii de la icoană la prototip, ca de la un lucru la o realitate cu totul separată. Dar "trecerea" aceasta are un înţeles cu mult mai adânc. Cel ce crede în Hristos nu poate să nu facă trecerea de la icoana Lui, sau a sfinţilor, la realitatea Lui, sau a lor, vie. In această necesitate a mintii de a trece de la icoană la realitatea vie a prototipului ei e implicată şi o lucrare a lui Hristos asupra celui ce priveşte icoana Lui, sau a sfinţilor, cu credinţă.
Se ascunde aci o legătură ontologică între chip şi realitatea redată în el, ca între cuvânt şi ceea ce se spune prin cuvânt, sau cel ce spune cuvântul, sau între acesta şi cel ce aude ceea ce i se spune. Aceasta, pentru că există mai întâi legătura ontologică între realitate şi chipul sau cuvântul ei, sau despre ea, pentru că nu e realitate care să nu aibă în ea implicat chipul ei şi cuvântul despre ea, sau cuvântul ei, dacă este o realitate conştientă. Deci realitatea conştientă respectivă nu poate să nu se intereseze de efectul pe care chipul şi cuvântul ei îl produc în cel pe care-1 atinge, prin faptul că i se adresează.
Icoana şi prototipul se cuprind cu mintea simultan fără a fi confundate; mai bine zis, icoana e uitată, trăindu-se relaţia directă cu prototipul.
La fel sfinţii sunt într-o legătură cu icoanele lor, prin faptul deosebit că ei sunt plini de Hristos, iar energiile Duhului Sfânt de care sunt plini, prin aceasta se proiectează din ei şi asupra icoanelor lor. Prin icoane urcăm la cinstirea sfinţilor în care vedem rezultatul lucrării lui Hristos şi lucrarea Lui prezentă.