Vad ca subiectul tinde catre superficial, acea judecata de suprafata pentru gestul in sine al lui Iuda sau a oricarui om pacatos la urma urmei. Nedumerirea mea nu in asta consta, ci in faptul ca Planul lui Dumnezeu are in calcul oameni care sunt certati cu toate legile lumii. Iar acesti oameni se nasc "meniti" sa savarseasca un mare pacat, pentru ca Planul lui Dumnezeu sa se poata infaptui.
Eu ma refer la aceasta alchimie divina, acest "joben" din care Dumnezeu mai scoate cate un iepuras sau cate un balaur, creaza conjuncturi speciale pentru ca balaurul si iepurasul sa ajunga in conflict, iar cand bietul iepuras este sacrificat, toata padurea primeste revelatia Marelui Pacat. Dumnezeu nu are puteri limitate. El stie, El creeaza, El judeca! Cu totii suntem creatia Lui, dar oare unde ne situam in cadrul Planului? Cineva sustinea ideea ca Iuda ar mai fi avut inca timp sa se mantuiasca, cerandu-si iertare, dar blestemul gloatei ramane in veacul-veacului, iar asta e groaznic, indiferent de iertarea pe care-o mai ceri tu cand realizezi gravitatea faptei tale! Uneori ii auzim pe unii spunand "Nu stiu ce-a fost cu mine... Mi-a luat Dumnezeu mintile!..." ...Mi-a luat Dumnezeu mintile!... Conjunctura, conflictul, nebunia, rezultatul, remuscarea!...
Oameni aparent la fel, in conditii firesti, uneori oameni cu mare evlavie, oameni cu frica de Dumnezeu, victime ale unor conjuncturi dezastruase, ajunsi acolo fara vina lor poate, dar care ofera "lovitura de gratie!" Iar noi, norocosii, in loc sa spunem "Multumesc, Doamne, ca n-am fost eu in locul lui in acele momente de mare zbucium si incercare sufleteasca!", aruncam cu pietre, judecam, ne credem speciali, nu prin voia lui Dumnezeu, ci prin calitatile noastre deosebite!...

Later edit: - Vad ca intre timp au mai aparut cateva idei noi... Incepeti sa va apropiati cumva de ideea de baza a topicului!