Cat timp Sfanta Liturghie se savarsea in"ziua Domnului","imparta*sirea duminicala" a tuturor credinciosilor nu constituia o problema. Dar inmultindu-se numarul credinciosilor, s-au inmultit prin aceasta si prileju*rile de pacat, certuri si dezbinari, motiv pentru care Sf. Ap. Pavel le atra*ge atentia"sa se cerceteze fiecare pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din potir, caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, acela mananca si bea siesi osanda" (I Cor. 11, 27-29). Prin aceasta, chiar de la inceput, im*partasirea"cu vrednicie" si"cercetarea de sine", devine motivul esential pentru care nu toti credinciosii se pot impartasi la aceeasi Sfanta Liturghie.
Pe langa aceasta, inmultindu-se, cu timpul, numarul zilelor liturgice (afara de duminici, miercurea, vinerea, sambata si sarbatori), s-au inmultit im*plicit si prilejurile de impartasire care, potrivit dispozitiilor canonice de a-tunci, era obligatorie. in asemenea conditii, evident, credinciosii nu mai pu*teau sa realizeze, in intervale atat de scurte, dispozitiile spirituale cerute apropierii de Sfintele si Preacuratele lui Hristos Taine (post, marturisirea pa*catelor, implinirea canonului s.a.) fara a se face vinovati de Trupul si San*gele Domnului. Aceasta"a produs in chip firesc o rezistenta pioasa, prin ab*tinerea de la impartasirea regulata". Asa incat, la circa o suta de ani de la libertatea acordata crestinismului, majoritatea credinciosilor nu se mai im*partaseau decat in posturile mari, desi in Constantinopol Sfanta Liturghie se savarsea zilnic. Sf. Ioan Gura de Aur ne informeaza ca unii se imparta*seau de mai multe ori, alti de mai putine ori, cei mai multi, insa, o singura data pe an sau de doua ori pe an, iar monahii din pustie si la doi ani.
Par Alex. Schmemann e de parere, insa, ca sub influenta monahismului rasaritean s-a produs, de timpuriu, o"schimbare" asupra modului de intele*gere si traire a Euharistiei, nu in ce priveste locul si insemnatatea sa cen*trala in viata spirituala, ci in sensul ca odata cu introducerea Liturghiei zil*nice in manastiri, impartasirea euharistica a fost rupta de ritmul liturgic co*munitar al Bisericii si subordonata ritului vietii ascetice individuale. in acest sens e mentionat cazul Avei Marcu din Egipt despre care"se spune ca si-a pe*trecut 30 de ani fara sa paraseasca vreodata chilia lui si ca un preot venea de obicei la el si savarsea pentru el Sfanta Jertfa". Dupa Par. Schmemann"aceasta ar fi fost imposibil in pietatea liturgica a Bisericii primare". Impor*tanta nu mai avea acum impartasirea deasa sau rara, ci impartasirea frec*venta sau nefrecventa, primirea Euharistiei fiind guvernata acum de alt ritm decat cel liturgic si anume de ritmul privat al fiecaruia, de starea spirituala a celui care primeste impartasirea, de decizia duhovnicului si disciplina ma*nastirii. Aceasta"schimbare" care s-a produs in evlavia liturgica, a dus la separarea Euharistiei (in mintea credinciosilor) de semnificatia ei ecleziolo-gica si eshatologica.
Credem, insa, ca, fara sa piarda o clipa din vedere semnificatiile mul*tiple ale Sfintei Euharistii,
marii Parinti duhovnicesti au inteles bine atat necesitatea savarsirii zilnice a Sfintei Liturghii ca jertfa de lauda, multumire si cerere adusa lui Dumnezeu in Treime, cat si necesitatea pregatirii serioase pentru primirea, cu vrednicie si constiinta curata, a Sfintelor si Preacurate*lor Taine."Nici obisnuinta, nici soroacele - zice Sf. Ioan Gura de Aur, au*torul Sfintei Liturghii - sa te indemne sa te apropii, ci curatia si nevinova*tia sufletului... Timpul potrivit de impartasire sa fie pentru voi constiinta cu*rata". Pe langa unele aprecieri juste, Par. Schmemann separa, insa, prea transant Euharistia de ansamblul Sfintei Liturghii si de viata duhovniceasca, minimalizand celelalte moduri de prezenta si lucrarea a lui Hristos in Sfanta Liturghie. In acelasi timp, vorbeste foarte putin de necesitatea unei prega*tiri speciale pentru impartasirea si aproape de loc despre constientizarea aces*teia si necesitatea pastrarii cu sfintenie a darului primit si a unei vieti dei-lorme conforme acestuia.
Biserica Ortodoxa n-a pus si nu pune nimanui nici o opreliste la Sfanta impartasanie, afara de constiinta curata si nici nu impune anumite termene obligatorii, chiar daca a cautat sa stabileasca o anumita regula (in cele patru posturi sau macar odata pe an, la 40 sau 30 de zile pentru cei imbunatatiti) aceste date nefiind de fapt o programare, ci doar niste praguri sau limite minimale, pentru ca nimeni sa nu ramana mult timp departe de Domnul. Impartasirea deasa este, deci, posibila, ingaduita si de dorit, dar nu oricum, ci numai dupa randuiala canonica si cu vrednicie."Problema nu e, prin urmare, in legatura cu timpul, ci cu vrednicia", care e verificata de preotul duhovnic in Taina Spovedaniei. Cu constiinta curata credinciosul se poate apropia mai des, fara ea niciodata. Dar daca impartasirea mai deasa este posibila si ingaduita, Biserica ortodoxa n-a impus, insa, niciodata imparta*sirea obligatorie a tuturor participantilor la Sfanta Liturghie, indiferent de starea lor sufleteasca, dimpotriva, ea a impus o riguroasa disciplina peniten-tiala prealabila, dupa gravitatea pacatelor savarsite.
Avand in vedere, insa, ca adevarata"metanoia" a sufletului se petrece in Taina Spovedaniei,"traditia a impus spovedania deasa si impartasirea mai rara."Deasa spovedanie - zice Cuviosul Paisie Velicicovski - este teme*lia vietii duhovnicesti". Pentru ca indreptarea pe calea mantuirii incepe prin deasa spovedanie, se continua prin post, si rugaciune cu lacrimi, parasi*rea pacatelor, milostenie, impacarea cu Hristos si smerenie multa. Numai dupa toate acestea credinciosul se poate impartasi mai des.
Impartasirea zilnica, una din formele"desei impartasiri", n-a gasit, deci, conditii propice de incetatenire in spiritualitatea ortodoxa si nici n-a facut obiectul vreunei dispozitii oficiale a Bisericii Ortodoxe, nici in sens pozitiv, nici in sens negativ, desi prilejuri si discutii in acest sens, n-au lipsit. Pro*blema a aparut si la unii Sfinti Parinti, dar in mod cu totul deosebit, in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea, la monahii atoniti si a fost reluata mai nou prin anii '70.
Intre protagonistii impartasirii dese se numarau calugarii de la Schitu*rile Sfantul Vasile, Sfanta Ana si Kavsokalivia, condusi de catre Neofit Kav-sokalivitul (1713-1784); Atanasie de la Paros (1721 - 1813), Macarie ai Co*rintului (1731-1805) si Sf. Nicodim Aghioritul (1748-1809).55 Disputele pro-contra au ajuns atat de aprinse in Muntele Athos, incat pentru linisti*rea spiritelor a fost nevoie, de mai multe ori, de interventia energica a Patriarhiei ecumenice.
Astfel, in 1772, patriarhul ecumenic Teodosie scrif calugarilor din Athos:"in ceea ce priveste apropierea mai deasa sau mai rara de impartasi*rea cu Preacuratele Taine, spun ca nu s-a hotarat un timp anume, dar este neaparat necesara pregatirea prin pocainta si marturisire". Apoi - in urma publicarii anonim, in 1777 la Venetia, a cartii"Despre deasa impartasire" a-ceasta fiind scrisa de fapt de Neofit Kavsokalivitul la Brasov in 1772 si tiparita anonim in 1777 in traducere neogreaca, iar in 1783, aparand iarasi anonim sub titlul:"Carte foarte folositoare de suflet despre deasa imparta*sire cu Preacuratele lui Hristos Taine" fiind de fapt o prelucrare a celei din*tai de catre Sf. Nicodim Aghioritul -, spiritele incingandu-se si mai mult,. Sinodul patriarhal prin tomosul din 1785, fara o cercetare mai atenta a lucrurilor, o dezaproba si interzice lectura ei. In 1785, patriarhul ecumenic Gavriil, sesizat de conducerea Athosului, intervine prin un nou"tomos", m care declara ca"impartasirea mai deasa este de folos numai daca s-ar face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesara neaparat curatia neapa*rata a inimii noastre. Caci timpul de impartasire, zice marele Parinte Sfan*tul Ioan Gura de Aur, nu-l hotaraste sarbatoarea sau praznicul, ci constiitna curata si viata tara vina .
Intrucat disputele pe tema aceasta intre monahii atoniti mai continuau, in 1807 patriarhul ecumenic Grigorie, printr-un"tomos" sinodal"transaza definitiv cearta in sensul libertatii"de a se impartasi fie mai des, fie la 40 de zile, dar insista iarasi ca"impartasirea cu Preacuratele Taine se cuvine sa se faca intotdeauna prin cercetarea fiecarui credincios si care nu se poate face de el insusi, ci de preotii duhovnici, imputerniciti de arhierei cu gramate bi*sericesti". Iar fata de cei care continuau sa sustina impartasirea numai la 40 de zile, acelasi patriarh, prin"tomosul" din august 1819, spune:"cei evlaviosi sunt datori sa se apropie si sa se impartaseasca la fiecare Liturghie, pen*tru aceasta sunt invitati de preot:"cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Dar din pricina alunecarii si neputintei omului de a se impartasi in fiecare zi, Biserica a hotarat ca fiecare sa se apropie de Sfanta impartasanie atunci cand, marturisindu-se duhovnicului sau, este gasit vred*nic de dumnezeiasca impartasanie si primeste dezlegare pentru aceasta de la duhovnic. Pentru dumnezeiasca impartasanie nu exista nici un termen fix de zile, deci, nici nu trebuie sa se spuna ca trebuie sa treaca mai intai 40 de: zile ca sa se impartaseasca, deoarece acest lucru este neoprit si neimpiedicat; asa ca celui care vrea si ia invoire de la duhovnicul sau, ca unul care este gasit fara vina, ii este ingaduit sa se impartaseasca si saptamanal. Cu privire la aceasta nu exista nici o hotarare si nici un canon apostolic". Se interzice orice discutie si cearta privitoare la aceasta chestiune, iar cine continua sa po*lemizeze si sa se opuna celor hotarate, va fi supus pedepsei si oprobiului Bi*sericii.