Cu putina credinta care o am, ma rog la bunul Dumnezeu ori de cate ori imi aduc aminte sa-mi de-a intelepciune sa inteleg
cum sa-mi cinstesc parintii si pentru ce a dat porunca aceasta. Ca in final luminadu-ma in sfarsit sa-i pot ierta , intelege , iubii din toata inima mea.
Nu stiu nici in ziua de azi la peste 35 de ani de ce prezenta mamei ma irita intratat incat cu greu ma stapanesc si de cele mai multe ori nu reusesc sa nu-i raspund rastit , sau suparata ca un soi de repros.Vesnic imi vine sa o critic sa o cert ptr orice vorba, actiune care o intreprinde.
Nu am amintiri de genul " lasa patul nefacut ca si cum as fi inca acasa" ptr ca nu am fost plecata de acasa , dar nici ceva asemanator sau la fel de miscator.Ce-mi amintesc sunt unele palme ce le luam peste fata cand o suparam si cearta -mereu ma certa.Nu ca as fi fost un copil bun sau nevinovat. Ce-mi mai amintesc , este ca nu aveam ceva de oferit cand primeam cate un musafir (care ma curta) si eu ma simteam foarte jenata ptr ca atunci cand eram eu in vizita la el, mama lui intra in camera la noi si ne servea prajituri.
Nu pot sa spun ce mi-a lipsit , asta insemnad ca nu mi-au lipsit multe nici ca nu s-a ingrijit de scoala sau hrana .Dar mi se pare ca ar avea o doza de egoism , sa ma ierte Bunul Dumnezeu ca o critic(judec) ca nici eu nu-s mai buna si nu a trait ptr copiii ei cum vad in alte familii . Daca incerc sa-i spun acest lucru se supara foarte tare si-mi reproseaza tot ce a facut in cei 20 sii ..de ani ptr mine .( Deci sunt fiica nerecunoscatoare ptr tot ce a facut ea ptr mine . Deci banuiesc ca a fost efort , nu dragoste) .A ! si nu ma mai cauta vreo 2 luni .
Nu am avut o relatie de prietenie cu ea, imi amintesc ca-i ascundeam actiunile mele (ma refer la adolescenta) si mai stiu ca-mi placea sa plec mereu de acasa , sa nu stau cu ei, cautam disperata compania prietenilor.
Astazi o invinovatesc in adancul sufletului ptr anumite stari de boala care le traiesc (anxietate )si-mi vine sa-mi dau palme ca nu pot sa scap de sentimentul si ideea : cum sa ma ierte Dumnezeu daca eu nu pot sa o iert pe ea !
In schimb..cand imi amintesc de bunicii mei dragi si cei mai iubiti de pe pamant , care m-au crescut de la 3 luni pana la varsta de 6 ani ...imi dau lacrimile de cata dragoste pot sa simt ptr ei , Dumnezeu sa-i odihneasca in ceruri . Cu cata intelepciune si rabdare m-au invatat tot ce au stiut ei....
Cu putina credinta care o am, ma rog la bunul Dumnezeu ori de cate ori imi aduc aminte sa-mi de-a intelepciune sa inteleg
cum sa-mi cinstesc parintii ...sa ma ajute sa fac asta!