[tricesimusseptimus]

Persistă confuzia între felul cum prezintă Biblia problema şi felul cum înţeleg bisericile istorice problema morţii şi a sufletului. Să ne oprim puţin la felul în care gândirea ebraică percepea moartea omului şi ce se întâmpla după moartea acestuia. Micro-analiza va fi făcută în aşa fel încât să se permită oferirea unui răspuns la întrebarea principală pe care o ridică acest topic: are omul o entitate care după moartea lui trăieşte conştient şi veşnic?

Să vedem care este modul în care evreii priveau moartea, viaţa fiind aceea care le-a fost dăruită de singurul Dumnezeu. „The Jewish Encyclopedia” sugerează câteva vederi cu privire la moarte, destul de diferite în esenţă unele de altele, dar având un punct comun – păcatul. Conform vederii evreilor, păcatul este cel care a făcut posibilă moartea oamenilor şi pentru a înţelege moartea şi modul în care ea a fost văzută de evreii consacraţi lui Dumnezeu trebuie să mergem pentru început la raportul Creaţiei. Am observat că omul a fost modelat de Dumnezeu din ţărâna pământului, i s-a suflat în nări suflarea de viaţă şi omul a devenit astfel un suflet viu. După ce a fost creată prima pereche, ea a fost aşezată în grădina Edenului. Acolo, în mijlocul ei, spune Moise, se afla pomul vieţii. Dar, în grădină, se afla şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Pomul prin „care se poate cunoaşte binele şi răul” era interzis consumului. Mâncarea din acest pom urma să fie considerată neascultare de către Dumnezeu, iar dacă cei doi aveau să consume din el, le spune Dumnezeu, în ziua în care ar fi mâncat din pom „de moarte veţi muri” . Astfel, scopul pomului prin care se putea cunoaşte binele şi răul era acela de a dovedi credincioşia celor doi faţă de Dumnezeu. Dar care era scopul pomului vieţii? Înţelegem răspunsul la această întrebare doar după ce citim ispitirea celor doi relatată în cartea Genezei. Aflăm astfel că după izgonirea celor doi din grădina Edenului, ca urmare a intrării în păcat, Dumnezeu pune nişte heruvimi la poarta grădinii pentru a păzi drumul care duce la pomul vieţii , pentru ca omul să nu mănânce din pom şi să trăiască. Adam şi Eva nu au murit în ziua în care au călcat porunca lui Dumnezeu (de ce nu? Este o altă problemă care nu poate fi tratată aici, ar însemna să deschidem un nou topic), dar nemaiavând acces la pomul vieţii moartea urma să devină pentru ei o realitate viitoare. Scripturile ebraice ne spun foarte lămurit faptul că primul care a minţit în privinţa nemuriri omului este Satana. „Nu veţi muri de moarte” (Facerea 3,4 în traducerea literară a Septuagintei) au fost cuvintele pe care Satana le-a spus Evei în grădină. Dacă cei doi nu ar fi deschis poarta şi nu ar fi acceptat să asculte mai degrabă de Satana decât de Dumnezeu, astăzi nu s-ar mai fi pus problema nemuriri sufletului în felul acesta, pentru că omul primise în dar nemurirea pe care o putea păstra numai cu condiţia ascultării. "Nu veţi muri" e şoapta care se rosteşte de-a lungul veacurilor şi puţini sunt cei care nu o cred. Asta explică îndârjirea cu care se încearcă apărarea nemuririi sufletului pe aici.

Cât de diferită pare vederea morţii în perspectiva celor două popoare. Dacă pentru greci moartea era privită ca o bucurie a eliberării sufletului din închisoarea trupului, pentru evrei moartea era ceva negativ, fiind consecinţa despărţirii prin păcat, de Cel care era sursa vieţii.
În gândirea ebraică veche, viaţa şi moartea erau în strânsă legătură cu Yahve. Aceste două aspecte aveau o însemnătate religioasă deosebită. Viaţa era darul pe care Dumnezeu îl oferise fiinţelor create, moartea era consecinţa care urma să fie adusă de neascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Nu este astfel de mirat faptul că grecii, popor care nu avea cunoştinţa lui Dumnezeu privea moartea ca pe un aspect pozitiv, iar viaţa ca pe un impediment pentru suflet. Noi datorăm grecilor multe din concepţiile asupra morţii şi vieţii şi desigur şi evreii postbiblici, după cum am amintit că spunea „The Jewish Encyclopedia”, au fost influenţaţi de gândirea greacă. O altă lucrare afirmă:

„Ideea de nemurire se datorează gândirii greceşti, în timp ce speranţa în înviere aparţine gândirii ebraice” (Dictionnaire Encyclopédique de la Bible, vol. II, p. 557)

Scrierile lui Moise, cunoscute sub numele de Pentateuh, sunt pline de pasaje care vorbesc despre moarte ca despre o completă încetare a existenţei. Avertizarea asupra morţii a sunat de-a lungul paginilor Scripturilor evreieşti, dar odată cu ea, speranţa unei vieţi fără moarte, a unei vieţi în care omul va exista în modul în care l-a creat Dumnezeu este speranţa unui popor care a avut privilegiul să fie naţiunea care a purtat cunoştinţa de Dumnezeu. Noi, cei de astăzi, am moştenit această speranţă de la ei.