Am o usoara teama ca am monopolizat topicul si ca in loc de discutii s-a ajuns la dialog. Imi cer iertare in cazul in care asta deranjeaza pe cineva si invit la acest dialog pe oricine are o parere legata de pacatul desfraului, ce sanse de mantuire exista (dincolo de canoanele scrise de sfintii parinti!), dar mai ales daca avem dreptul sa judecam si sa aratam cu degetul.
zaharia_2009
Iti multumesc pentru mesaj si chiar apreciez efortul tau de a intelege si de a "ma scutura" la realitatea (vazuta de tine - ce-i drept) inconjuratoare. Imi asum multe dintre cele spuse de tine si consider ca din punctul tau de vedere AI DREPTATE! Nici nu vreau sa te contrazic prea mult pentru ca intr-un fel mi se pare inechitabil acest dialog. Nu tin sa ma folosesc de tot felul de siretlicuri pentru ca justificarile mele sa ajunga la inima ta! Nu vreau sa fii subiectiv si sa ma judeci pentru ca ma simpatizezi dar nici pentru ca-ti sunt antipatic. Oricum, in fata Lui Dumnezeu, eu raman un om ca oricare altul, rodul creatiei Lui, multumindu-I in fiecare zi pentru tot ce mi-a dat si am si cautand din toata fiinta mea, daca nu pot sa fac macar un bine in fiecare zi, cel putin sa nu fac nimanui rau! Pentru mine e foarte important ca nimeni sa nu sufere de pe urma deciziilor pe care le iau.
Pe alocuri totusi, imi permit sa spun ca esti mult prea sever, prea standardizat in doctrine neintelese cu inima, ci doar cu ratiunea, ca si cum n-ar fi vorba de oameni care traiesc in mediu ostil, ci de calugari batrani si intelepti care au scapat de cele mai multe dintre grijile pacatelor... Iarta-ma ca-ti spun, dar daca asculti predicile acestor calugari si sfinti parinti, vei vedea ca au mai multa intelegere pentru OM, fata de cata oferi tu. Nu te intreb daca tu esti cel CE POTI, pentru ca nu e relevant. Eu stiu ca e altceva ce NU poti. E greu sa gasesti in lumea asta pe cineva care sa fie total curat in fata Lui Dumnezeu, iar acela nu intra pe-aici!!! Numai faptul ca judeci un preot (duhovnicul meu) asa cum il judeci, lasa de dorit si nu se merita sa te incarci cu povara unor ganduri negre si nejustificate. Te asigur ca este un preot cu totul deosebit caruia i s-au recunoscut de mult credinta si harul dumnezeiesc. Ma cunoaste de foarte multi ani si poate si pe mine m-a surprins ca m-a iertat cam usor, dar sunt convins ca o fi stiind de ce, si este si constient de dezlegarile pe care le da!!!
De multe ori, ca sa ajungi la o anume desavarsire, Dumnezeu oranduieste sa nu-ti poti stapani (pentru o vreme) anumite porniri. In fapt, totul tine de suflet si de dialogul pe care-l ai permanent cu El. Astfel poti ajunge la adevaruri pe care altfel nu le-ai fi aflat. De mantuit, cred ca esti destul de departe de patrunderea esentei! Este in puterea oricui sa se mantuiasca, iar Dumnezeu ne da toate sansele din lume. Dar menirea noastra nu e doar aceea de a ne mantui noi insine! Ar fi un nonsens, iar Dumnezeu nu face nimic la intamplare. Suntem trimisi aici pentru un scop. Cu cat avem mai devreme in viata revelatia menirii noastre, cu atat mai bine pentru noi si cei pe care TREBUIE sa-i salvam. Ideea nu e aceea de a distruge toate buruienile fiindca nu arata precum florile. Privita de sus, Natura e perfecta, exact asa cum a lasat-o Dumnezeu. Nu e numai alb si nici numai negru pentru ca n-am mai avea termeni de referinta. Scopul nostru real este de a-i salva pe cei deja demult plecati dintre noi, dar parasiti de orice speranta ca se va mai gandi cineva la ei care sa-i scoata din "chinul cel vesnic". (Ciudatenia vesniciei care are un posibil sfarsit o putem asculta aproape in fiecare duminica pentru cei care obisnuiesc sa mearga la biserica!). Parerea mea este ca atat timp cat intre mine si Dumnezeu exista un dialog, sunt constient de tot ce am si sunt recunoscator pentru asta, imi recunosc cu umilinta greselile si ma rog asa cum simt eu ca e bine pentru a-mi aduce pacea si linistea in suflet, am destule motive sa nu ma ingrijesc prea mult despre aceasta filosofie ca sa nu cad in extrema cealalta. Eu stiu ca si vamesul si talharul si desfranata pot primi mantuirea daca-L primesc pe Dumnezeu in suflet. Carcoteala celorlalti NU MA PRIVESTE, nu pentru ca sunt eu orgolios, ci fiindca imi face rau, ma impierteste in sufletul meu, ca si cum n-as mai fi demn de iertare si astfel sa ma alatur celor deja rataciti, dar inconstienti in ratacirea lor. Sfatul meu, pentru oricine, este acela de a face orice face armonie cu voia Lui Dumnezeu, fara nici o strangere de inima. Cand greseala NU TREBUIE FACUTA, se va ingriji Ingerul Pazitor sa n-o faci... Dar, dupa parerea mea, fiecare dintre noi trebuie sa faca totul pentru a-si salva rudele raposate, prin acatiste repetate de cate 40 de zile la cat mai multe manastiri, iar pentru cei de care avem chiar cunostinte ca ar fi avut pacate grele, pentru binele copiilor si nepotilor nostri, trebuiesc slujbe multe, si pomelnice saptamanale la cat mai multe biserici. Abia atunci putem spune ca rostul nostru in lume a fost cat de cat atins. E mare lucru sa ramana cineva in urma care sa curate mizeria pe care-o lasam in ignoranta noastra.

P.S. - Probabil, multi dintre cei ce citesc, vor spune: "Iata, s-au gasit doi "destepti" care sa-si strige unul altuia << Eu te salvez pe tine!>> << Ba pardon, eu te salvez pe tine!...>> in timp ce dracusorul rade de se cocoseaza!" Poate chiar asa si este, dar eu zic ca nu e vorba de orgolii si laude, ci de simplitatea adevarului. Daca in urma acestor discutii, macar o singura persoana se va gandi sa faca un pomelnic si sa-l duca la biserica pentru rudele raposate, asta e deja un mare castig!!!