[caminaris]

Pr. Constantin Mihoc, “Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii din secolul IV“, Editura Teofania, Sibiu, 2002:


“Deoarece mai ales femeile sunt tentate de a folosi tot felul de mijloace pentru împodobirea trupului, Sfinţii Părinţi n-au trecut cu vederea nici acest aspect, arătând cât de primejdioase pot fi acestea pentru suflet. Primejdia vine din faptul că preocuparea pentru podoabe:

- diminuează timpul şi preocuparea pentru înfrumuseţarea şi împodobirea sufletului cu virtuţi;

- introduce în suflet mândria şi slava deşartă;

- introduce pericolul desfrânării şi adulterului, atât pentru cea care se împodobeşte, cât şi pentru cei care se află în preajma ei;

- face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul milosteniei.

Sfântul Vasile cel Mare insistă în mod deosebit asupra cumpătării şi modestiei femeii, ca şi a bărbatului, în îmbrăcăminte. După ce arată necesitatea smereniei şi a simplităţii în comportamentul creştinilor, el combate obiceiul unora de a se îmbrăca şi împodobi, nu după necesitate ci după măsura mândriei lor.

Rolul îmbrăcăminţii este de a ne apăra de intemperiile naturii şi de a acoperi unele părţi ale trupului spre a se păstra simţul pudorii. Sfântul Vasile recomandă creştinilor modestie în îmbrăcăminte, fiindcă aceştia se cuvine a fi recunoscuţi chiar şi după hainele pe care le poartă.

Nerespectarea acestui mod de viaţă introduce vanitatea şi multe alte păcate. Sfântul Vasile sintetizează, în alt loc, acest pericol, arătând cât de deşartă şi nefolositoare este preocuparea cuiva pentru îmbrăcăminte, podoabe, şi în general pentru aspectul exterior, spunând:

„A te îngriji de aranjatul părului şi de haine, mai mult decât e necesar, este după cuvântul lui Diogene, sau o faptă de om necugetat, sau o faptă de om ticălos. A căuta să fii elegant şi a fi numit de alţii elegant, socot că este tot atât de ruşinos ca şi a trăi în desfrâu sau a strica altora casele. Este oare vreo deosebire pentru un om cu mintea sănătoasă, dacă îmbracă o haină scumpă sau una ieftină, atâta vreme cât şi una şi alta îl apără iarna de frig şi vara de căldură?…"

Sfântul Ioan consideră împodobirea ca păcat şi pentru alt motiv, şi anume, pentru că prin aceasta cea care se împodobeşte se arată nemulţumită de felul în care a făcut-o Dumnezeu. Cu alte cuvinte, prin aceasta s-ar aduce un reproş lui Dumnezeu. El zice:

„Voieşti să pari plăcută şi frumoasă? Mulţumeşte-te cu ceea ce ţi-a dat Creatorul. De ce introduci aurării, ca şi cum ai îndrepta ceea ce a făcut Creatorul?”

Iar în alt loc, referindu-se la farduri, el zice:

„De ce adăogi de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârşită? Nu-ţi este de ajuns ceea ce a făcut Dumnezeu; ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepţi şi să dregi lucrul Său, te împopoţonezi şi batjocoreşti pe Creatorul”.

Pe femeile frumoase el le întreabă:

„Dumnezeu te-a făcut frumoasă! De ce te sluţeşti? După cum o statuie de aur ar murdări-o cineva cu noroi din mocirlă, tot aşa fac şi femeile care întrebuinţează sulimanuri pe feţele lor”.

Dar nici femeile urâte n-au nici un folos să se fardeze, dimpotrivă le urmăresc nenumărate pericole. Sfântul Ioan spune:

„De altfel, ce câştig ai de la frumuseţe? Nici unul, ci lupte mai multe, bârfeli mai multe, primejdii mai multe, bănuieli mai multe. Pe cea care nu este frumoasă n-ar bănui-o cineva, pe când de cea care încă mai întrebuinţează şi sulimanuri şi multe podoabe, imediat lumea îşi face o idee rea despre ea, şi bărbatul ei convieţuieşte cu bănuială […] Aceea în curând se ofileşte din pricina sulimanurilor, căpătându-şi o înfăţişare de moleşire, de deşănţare, de desfrânare, şi chiar sufletul ei devine grosolan şi plin de cea mai mare şi mai totală lipsă de ruşine, fiindcă frumuseţea spre aceasta atrage îndeobşte pe o femeie. […] Nu este nici un avantaj dacă una este frumoasă iar alta nu; avantajul este că aceea, chiar frumoasă fiind, să nu desfrâneze, iar cealaltă să nu fie rea”.

Femeia care este preocupată de podoabe, este în aceeaşi măsură atinsă de mândrie şi de slavă deşartă, care trag după ele o mulţime de alte păcate. Sfântul Ioan spune:

„Cine se înfăşoară cu legături de acelea (cu podoabe) se uită în toate părţile să vadă cine s-a uitat la ea şi cine nu s-a uitat, este plină de mandrie, este cuprinsă de griji şi de mii de alte patimi”.

De asemenea el zice:

„Lăsând la o parte că această patimă hrăneşte, sau mai bine zis zămisleşte slava deşartă şi trufia, dar din împodobire se nasc şi multe altele, ca de exemplu: bănuieli viclene, cheltuieli zadarnice, blasfemii şi motiv de înşelăciuni”.

Femeilor care şi-ar justifica această preocupare, spunând că vor să placă bărbaţilor lor, Sfântul Ioan, le demonstrează că lucrurile nu stau aşa. El le arată că dacă ar fi aşa, ar trebui ca ele să se împodobească atunci când stau în casă, nu când pleacă de acasă.

„Dar aici - zice el - se petrec lucrurile cu totul dimpotrivă. Dacă tu voieşti a plăcea propriului tău bărbat, sileşte-te să nu mai placi altora; însă dacă tu vei plăcea altora, nu vei putea plăcea propriului tău bărbat. Aşadar, ar trebui să lepezi de la tine toate podoabele când te duci în târg sau la biserică. De altfel, tu nu din acestea să te sileşti ca să placi bărbatului, aşa cum fac femeile cele pierdute, ci mai ales din acelea care constituie podoaba femeilor libere. Căci prin ce se deosebeşte o femeie liberă de una desfrânată şi pierdută? Prin aceea că pe când una are privirea îndreptată numai asupra unui singur punct, cum prin împodobirea trupului să poată atrage la sine pe cel iubit, cealaltă e stăpâna casei, se împărtăşeşte de plăcerea copiilor şi a celorlalte bunuri legate de viaţa familială”.

Cea care iubeşte luxul şi podoabele atrage spre sine bărbaţi desfrânaţi şi-şi pierde în acelaşi timp şi buna reputaţie.

Purtarea de grijă pentru haine şi lux, este considerată de către Sfântul Ioan chiar idolatrie. El spune:

„Dacă ar căuta cineva prin case, ar găsi cele mai multe haine şi altele de prisos în cea mai mare cinste, şi îngrijite ca nişte stăpâni. […] Şi atunci, spune-mi te rog, oare nu cu drept cuvânt a numit aceasta Pavel idolatrie şi lăcomie? Pe câtă cinste dau idolatrii idolilor, tot pe atâta asemenea femei dau hainelor şi aurăriilor lor. […] Să dispreţuim hainele cele împodobite cu aurării, să dispreţuim banii, ca să nu dispreţuim mântuirea noastră sufletească”.

Dar podoabele unei femei comportă şi un alt neajuns, şi anume, acela al exemplului rău pe care ea îl dă fiicelor sale. Sfântul Ioan atrage atenţia:

„Ai poate copilă? Ei bine, ia seama să nu-ţi moştenească ceva vătămător, căci fetelor le place să-şi regleze moravurile după felul creşterii lor şi să imite obiceiurile mamelor. Fii deci exemplu de prudenţă fetei tale, împodobeşte-o cu acea podoabă şi fii cu băgare de seamă să dispreţuiască podoabele acestea pământeşti”.

Din cauza atâtor păcate pe care le generează preocuparea pentru podoabe, acest lucru atrage după sine pedeapsa şi osânda lui Dumnezeu.

„Nici un folos nu avem de asemenea legături - spune Sfântul Ioan - ci numai pagubă. Asemenea legături ne vor ţine acolo (în viaţa viitoare) legaţi… Femeia care se leagă aici cu asemenea legături, legata va fi acolo de mâini şi de picioare cu legăturile cele veşnice”.

Ca şi la Sfântul Apostol Pavel (care, după ce dă învăţături bărbaţilor, se adresează femeilor, zicând: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu”), şi pentru Părinţii Bisericii adevăratele podoabe ale femeii creştine sunt virtuţile, pe care ele trebuie să le cultive cu multă grijă.

Dar nimicnicia şi caracterul trecător al luxului şi podoabelor materiale nu pot fi observate decât de acele femei care s-au eliberat de toate acestea şi care şi-au îndreptat atenţia în vederea împodobirii sufletului. Acele femei vor aprecia cu adevărat valoarea şi strălucirea nepieritoare a podoabelor sufleteşti, ca şi cinstea pe care o procură ele.

Între podoabele duhovniceşti Sfântul Ioan adaugă şi atitudinea femeii de sfială şi ascultare în biserică, care o împodobesc „mai mult decât hainele”.