În prealabil postat de gelu_motanelu

Eu, sau vreo gena din mine, nu pot sa accept ca nu am scop, asta e.

Evolutia speciilor, pentru mine, nu este decat o consecinta directa a fizicii, mai precis a legii cresterii entropiei unui sistem inchis. Asa cum entropia unui sistem inchis nu poate scadea, asa nici o specie nu se poate "dezadapta" fata de mediu. Fiind dat un mediu fix, orice specie evolueaza incet spre adaptarea perfecta si in acelasi timp spre uniformizarea perfecta a tuturor, cred eu. Din punctul asta de vedere, "tit-for-tat" castigator in fata tuturor celorlalte strategii nu reprezinta altceva decat alunecarea implacabila spre uniformizarea perfecta, implicata de cresterea continua a entropiei (de aia oamenii, mai cooperanti intre ei decat dinozaurii, sunt mai de succes decat acestia. Iar albinele si furnicile au potential si mai mare de succes decat oamenii, ca-s mult mai cooperante inca de mici). Desigur, sub actiunea unor factori externi sistemului, mediul natural se poate schimba brusc, unele specii mor, altele sunt favorizate, dar cele care supravietuiesc isi reincep alunecarea implacabila spre adaptare si uniformizare la noul mediu.

In concluzie, pe mine evolutionsimul nu ma multumeste deloc, fiindca il vad ca pe o lege universala a naturii vii, asa cum e, de exemplu, legea atractiei universale sau oricare alta. Il vad doar ca pe o constatare a realitati existente, nu-mi da raspunsuri extraordinare. De aceea, daca spun "hai sa n-avem nici o grija si sa facem ce vrem, ca, pe termen lung, legea evolutiei ne va aduce oricum tot acolo" (ca in exemplul cu hamsterii la care cei care-si mananca puii vor disparea oricum pe cale naturala), pentru mine e ca si cum ai spune "hai sa facem ce vrem, ca doar legea gravitatiei, legea conserverii impulsului si toate legile fizice tot se vor respecta". Stiu ca toate legile fizice tot se vor respecta, si Pamantul se va roti absolut identic in jurul soarelui chiar daca eu il ucid pe X, sau daca toti oamenii mor de gripa aviara, sau orice altceva. Dar nu ma incalzeste cu absolut nimic.

Iar in ceea ce priveste moralitatea si credinta: credinta (orice credinta) iti ofera posibilitatea, de care eu unul am nevoie, de a decide aici si acum daca ceva e bun sau rau. Intr-o lume atee (pur stiintifica), daca eu il omor azi pe X, majoritatea oamenilor vor spune "e rau". Peste o mie de ani, poate ca oamenii vor spune "de fapt a fost bine". Peste doua mii de ani "nu, de fapt a fost rau". Peste trei mii de ani "ba nu, a fost bine". De fapt, din punct de vedere stiintific, nu poti spune azi daca e rau ce am facut, pentru ca nu poti sti daca, peste o mie de ani, nu se va dovedi ca a fost spre bine. Daca vrei un criteriu general obiectiv, cum ar fi "fapta asta a fost sau n-a fost folositoare societatii in general", trebuie sa astepti o mie de ani ca sa tragi concluziile, si sa chestionezi toata umanitatea. Deci daca vrei un criteriu obiectiv pentru bine si rau, renunti la aplicabilitatea imediata, te multumesti sa astepti o mie de ani, tragi linia si faci statistica, si zici "ia uite ce trebuia sa faca ala acum o mie de ani". Dimpotriva, vrei un criteriu aplicabil aici si acum (cum am nevoie eu), atunci trebuie sa accepti in mod implicit o doza "subiectivism". Din categoria a doua fac parte credintele: le accepti arbitrar, dar primesti un criteriu care, acum, e mai bun decat datul cu banul.

Explicatie: eu sunt pornit contra fundamentalistilor stiintei, pe care ii consider la fel de rai ca fundamentalistii religiosi. De asta perorez de zor pe aici :)