Nu pretind ca stiu adevarul, si in foarte multe privinte, sunt abia la inceput cu credinta. Insa eu sunt mai aproape fix de ideea de a fugi de lume, decat de a face parte din ea.

Printre oameni, trebuie sa te simti un strain. Sa nu razi cu ei, sa nu bei cu ei, sa nu faci glume cu ei. Nimic in plus fata de ceea ce este oricum necesar.

Casa mea, nu e acasa, aici pe lumea asta nicaieri. Casa mea e la Tatal din cer, si crede-ma ca nu vorbesc doar niste texte, cred cu adevarat.

Ce e ciudat insa, este ca eu trebuie sa-i iubesc. Inca nu am trecut peste asta, si mi se pare chiar putin ironic cum eu trebuie sa-i iubesc pe atei, pe spurcati, pe cei vulgari, si asa mai departe; chiar si pe criminali.

Dar ce trebuie, dupa parerea mea sa fie in mintea si inima oricarui crestin, in orice moment: Eu nu sunt ca voi! [ cei necredinciosi ]

Si totusi adaug.. sunt ca voi; asta dupa ce am recitit ce am scris; sunt ca ei, pentru ca toti am facut candva lucruri ce i-au intins rabdarea lui Dumnezeu; iar 'mania de la Dumnezeu' pe care o simtim noi fata de cei rai, este de mii de ori mai mica, de fapt nici nu putem intelege si cuprinde, mania lui Dumnezeu, infinita.

Dar ma opresc aici cu riscul de a devia foarte tare.