A propos de copii, parerea mea este ca in ei exista o rautate bruta nestilizata, totul e navalnic in copii si furia si rasul si plansul... Am copii si le observ rautatile. La ei totul e dramatic, toate nimicurile capata niste dimensiuni exagerate. Copiii mei imi testeaza destul de greu imaginatia pentru ca trebuie sa fiu inventiva ca sa le atenuez conflictele. Ma intreb de multe ori cum se dezvolta rautatea intr-un copil. In ei preexista si un egoism al firii care trebuie transformat, transmutat prin educatie.
Copiii au in schimb ceea ce adultilor le lipseste, ei au iertarea, impacarea, se cearta din nimicuri, exagereaza, se bat, apoi le trece, uita, se impaca de parca nimic nu s-ar fi intamplat. Adultii in schimb cultiva un soi nobil de viclenie care se numeste "diplomatie", vorbesc cu nuante, retoric, au transformat cuvantul intr-o arta a razboiului rece, cuvintele adultilor stiu sa taie, sunt arme finisate cu grija... care fac rani adanci.. Si, ceea ce e foarte trist, pe masura inaintarii in varsta acumuleaza ca pe un trofeu o "comoara" numita mandrie pe care o pun pe un piedestal si la sfarsitul vietii, iata ca fiecare si-a ridicat o adevarata statuie a propriului orgoliu, statuie ce a suferit procese de restaurare de-a lungul vietii, cu fiecare tinere de minte a raului, cu fiecare replica razbunatoare sau cu fiecare fapta rea intreprinsa impotriva aproapelui. Eu incerc sa o daram pe a mea, ma chinui din greu sa sparg ce am reusit sa construiesc si sa restaurez cu atata "greutate" in decursul timpului. Uneori am aruncat cuvinte care nu s-au mai intors, cuvinte care au stricat ceva, cuvinte care au schimbat definitiv cursul unor lucruri. Ma gandeam... cata putere are cuvantul...inclusiv de distrugere. Daca atata putere are cuvantul unui om dar Cuvantul lui Dumnezeu..??