Citat:
În prealabil postat de zoridezi
Mila de sine e foarte rea, cel putin asta am observat. Chiar si atunci cand ne plangem de pacate, nu e prea buna mila, ci mai degraba sa ne uram ca am lasat pacatul sa ne copleseasca si sa ne stapaneasca. Sa ne simtim niste netrebnici si niste iubitori de sine mai presus decat iubirea fata de Dumnezeu. Sa uram iubirea de sine, ca asta e mare inselaciune!
Eu nu spun lucrurile astea ca sa o fac pe grozava, ca nici eu nu le stiu pe toate, dar o spun din proprie experienta ca si eu imi plangeam de mila... mi-am dat seama ca raul porneste de la lucrurile cele mai minore, si bine ar fi sa taiem raul de la radacina.
|
Lamentarea de cele rele ce ni se intampla in viata consider ca este o pierdere de vreme, o mascata autovictimizare prin care se cerseste atentia celorlalti... Si se vad destule astfel de "scenete" in jurul nostru... Niciun folos nu vad in ele.
Mila de sine, in sens duhovnicesc, este insa altceva. Mila sa ne fie ne noi, de sufletul nostru pentru pacatele savarsite! Sa ne rugam cu mila pentru vindecarea de patimi a sufletului nostru precum personajul Anatolie din "Ostrovul". Calugar desavarsit intru dragoste catre Domnul, se ruga cu imensa mila pentru mantuirea sufletului lui.
Doamne ajuta!