[ory]

Scumpa Mariuta !,
Tare te inteleg si tare este greu sa poti intelege tu situatia din afara ei !
Uite, iti scriu acum din experienta proprie intampinata tot la varsta ta.
La fel m-am indragostit de un om , sa-i spunem asa, cu obligatii, este varsta in care doar naivitatea si surplusul de energie da atata viata instinctelor si simtirilor, in realitate, privind din exterior, totul este ca o piesa de teatru, dramatica, insa doar un joc complex si rafinat precum iubirea imbracata in straie de disperare.
Nimic, nimic din ceea ce-ti vom spune nu ar putea sa-ti atinga ratiunea si discernamantul in asa masura incat sa intelegi ca totul este pe cat de puternic, pe atat de efemer. Insa, macar i-a seama la cei care au trecut prin asa ceva, fiindca experientele unora pot cladi in tine portiti de nadejde.
Eu am plans asa ca si tine, m-am zbuciumat cum nu credeam ca poate fi posibil intr-un trup atat de firav de om (copil, pana la urma), mi-am scrajelit din suflet orice potentiala bucurie intalnita pe drum si am umplut locul cu amaraciune, nemarginita amaraciune si disperare pentru omul iubit.
Simti ca fiinta-ti tremura violent din toti rarunchii de nefericire, in asa masura incat , parca moartea ar deveni cea mai placuta evadare.
Insa, totul tine si de o alimentare perpetua a propriei fiinte cu sentimentul neastamparat si mereu viu despre iubire si atasament. Este mult prea alimentat dincolo de orice ratiune a imprejurului .
Ma rugam, ma culcam seara inghemuita de durere si plans, ma gandeam obsesiv la persoana respectiva...o aveam cu mine in orice gand, orice lucru, in orice imprejurare. Nu puteam scapa de ea si nici de asocierea durerii neastamparate, cu ea. Era cumpli, stiam ca nu merita, stiam ca nu are rost, stiam ca nu am cum sa ajung undeva in acest sens, undeva benefic...dar nimic, felul imi este incapatanata, asemenea si durerea si autoflagerarea. Ma rugam la Dumnezeu tare mult, imi era teama, nu-mi mai concepeam viitorul...pana ajunsesem sa nu mai stiu sa zambesc. Filozofam, scriam poezii, proza, uram si iubeam cu aceiasi intensitate. Uneori cadeam intr-o deznadejde atat de profunda, ca nu-mi mai pasa de este noapte sau zi...De fapt, nu exista cuvinte pentru o astfel de stare. Simteam cum mi-o i-a razna inima, ma apasa tot mai mult.
Astfel am incercat sa evadez in invatat, aveam note mari...dar, degeaba, nimic nu-mi putea ridica moralul, astfel am hotarat sa las balta si scoala, si prieteni si familie si am plecat in Japonia. M-am gandit ca singura solutie si ultima pe care o mai intrezaream, ar fi sa schimb oamenii, sa schimb limba, locurile, traditiile, mancarea...moneda si orice, numai sa-l uit.
Mi-a prins bine, in cele din urma, dar, doar pana la un moment dat, acasa in tara ma regaseam in el si iarasi ma gandeam. Nu am apelat la pastile sau ajutor de specialitate si, poate ca am facut rau, fiindca simt si astazi ca suport sechele ale acelei perioade, un fel de sensibilitate la suparari si presiuni.
A trecut, pana la urma, dar, dupa mult prea multi ani si, acum, privind in urma imi dau seama ca a fost o mare tampenie sa dedic atat de mult din fiinta mea, pentru o incertitudine. Cea mai mare tampenie, dar stiu sigur ca atunci ma gandeam la o asemenea concluzie peste ani, insa nu puteam sa nu sufar.
Acum cred ca Dumnezeu nu mi-a ascultat rugaciunile disperate atunci, pentru ca avea alte planuri cu mine, iar planurile Lui Dumnezeu sunt cele de care avem cu adevarat nevoie, nu cele care avem noi impresia ca ne-ar ajuta si le-am dori.
Crede-ma, mariuta, o sa treaca aceasta perioada cu intensitatea ei cu tot, crede-ma ca dincolo de ea exista viata, si-nca o viata frumoasa care merita traita. Acum detii cea mai mareata energie si ar trebui sa te bucuri de ea si sa o canalizezi spre lucruri si oameni care te pot face cu adevarat fericita, fiindca, chiar daca nu suntem constienti, exista fericire si in lucrurile aparent minore si lipsite de importanta.
Esti tanara, esti sanatoasa, ai o singura viata, incearca sa nu o dedici unei simtiri efemere, chiar daca pe moment pare totul...totul insemni, de fapt TU, tu insemni mai mult decat orice pasiune, pentru ca doar prin tine si sanatatea si energia pe care o detii, mai pot trece pasiunea si supravietuirea. Trebuie sa sa te menajezi, sa lupti, nu sa uiti, ci sa accepti situatia pana cand aceasta se va risipi de la sine, incearca sa o tratezi mai putin serios, sa te resemnezi si vei vedea ca-ti va da multa putere aceasta atitudine si, mai ales limpezirea cugetului, aparent afectat.
CU SIGURANTA VEI IESI DIN ACEST IMPAS, TREBUIE DOAR SA AI RABDARE, DAR MAI ALES SA FACI DIN ACEASTA RABDARE O ARMA A SUPRAVIETUIRII NU A DISTRUGERII. TREBUIE SA CREZI !