@Hartford - probabil ca n-ai citit postari mai vechi ale mele.
Ceea ce ma nemultumeste aici este partea practica a ortodoxiei, nu credinta in sine.
Am sa-ti spun pe scurt problema:
1. Ma simt neglijata de preot si biserica (ca institutie) - ma lupt cu probleme, cu necazuri si am incercat de cateva ori sa cer ajutor. Mereu nu e timp, nu e intelegere, nu e rabdare. Chestia asta cu un singur preot la mai multe comunitati nu mi se pare normala si corecta pentru niciuna din parti. Il vanam pur si simplu pe preot pentru o vorba. De duhovnicie nu mai vorbesc.
In alea 3 ore duminica, trebuie facut totul: Liturghie, parastase, spovedanii, chestiuni administrative etc.
In afara de spatiul spiritual nu-l avem nici pe cel material: biserica nu este a noastra si nu avem voie sa miscam un ac in ea. Si mereu ne apasa: "nu avem bani, vom pierde biserica, nu vom mai avea slujbe, etc."
2. Biserica ortodoxa nu are structuri pentru a ajuta oamenii in diaspora. Comunitatile se fac de obicei pe langa biserici. Acolo vin oamenii si ca sa cauta ajutor, in orice: serviciu, locuinta, boala, etc.
Cei in situatii mai dificile isi doresc mai multa apropiere, integrare in activitatile bisericii, se simt singuri si izolati si macar asta i-ar mai mentine sufleteste. Si eu si altii am cerut sa facem ceva impreuna, sa ajutam in biserica, sa facem ceva social, am vrut sa fac revista, biblioteca, ceva pentru biserica si pentru comunitate. Raspuns: "nu e nevoie, este deja persoana X, Y,Z, nu am nevoie, nu e cazul etc."
Ce fac alte confesiuni:
a. evangehlicii au anuntat in media ca acum in perioda de criza macar, sa fie integrati oamenii cu probleme sociale, somerii in activitatea si deciziile bisericilor, sa fie ajutati si nu lasati singuri. Organizeaza diverse actiuni de binefacere pentru saraci, copii, batrani etc. I-am dat articolul si preotului nostru...
b. catolicii la fel. Ajuta mai nou si la integrarea strainilor, inlcusiv profesionala. Acolo am gasit ajutor, oameni draguti care vorbesc cu mine si ma sfatuiesc. Ei ofera gazduire comunitatilor de straini care isi fac asociatii si activitati si am capatat si eu asta pentru romanii nostri. Ma intreaba ei ce stiu sa fac si daca vreau sa-i ajut cu asta si asta.
Ma intelegi acum?
Ca suntem si noi ca oameni, ca popor neuniti e una, dar...
Ni se spunea la o predica: trebuie sa fim o familie si preotul este asa cum il fac enoriasii si invers. Asa este.
@ Marina si altii care isi plang rudele lasate in urma pe patul mortii. A devenit cam trist topicul din acest motiv, dar va inteleg. Si eu trec prin situatii grele: pe tata nu-l mai am decat partial (si ca fizic si spiritual). Are o dementa f.avansata. Matusa imi spune ca si suferinta cu plecarea mea a contribuit. Nu mai stie de nimeni si nimic. Cand suna telefonul tresar cu teama unei vesti triste. Pe tata l-am descoperit sufleteste abia acum cativa ani, dupa moartea mamei (ei au fost despartiti) si abia acum am aflat partea lui de poveste si ne-am apropiat. Nici n-am avut timpul sa ne regasim cu adevarat, sa-l inteleg si sa-l iert. S-au adaugat si alte probleme grave in familie. Ma doare sufletul pentru tata.De cate ori il vizitam, plecam plangand, cu sufletul frant. E ca un bebelus neputincios, cu ochii mari si tristi.
Si in ultimii ani mi-a luat Dumnezeu in fiecare an cate 1-2 din cei dragi, de nici n-am apucat sa fiu langa ei si sa-i plang apoi.
|