Mai multe amintiri din vremea copilariei mele au ca subiect cimitirul. Dintre acestea doresc sa o impartasesc pe cea care a lasat o urma foarte adanca in sufletul meu si care ma face sa nu vad nicidecum cimitirul ca pe un loc "morbid", ci ca pe un "loc de intalnire", cu totul special.
Satul in care am copilarit are o singura biserica si un singur cimitir, invecinate. In fiecare an bunicul ma lua cu el la slujba de Inviere. Dupa ce se incheia Sfanta Liturghie, toti credinciosii (batrani, tineri, copii), inainte de a pleca acasa, paseam pe aleile cimitirului pentru a aprinde lumanari la mormintele celor dragi. Imaginea aceasta a cimitirului scaldat in lumina Invierii o voi purta in mine cat voi fi. Numai in lumina acestei experiente aveam sa inteleg, peste ani, legatura dintre primele doua versuri ale Prohodului, "In mormant, Viata/Pus ai fost, Hristoase..." si incheierea celui mai cunoscut imn crestin, "... celor din morminte viata daruindu-le".
|