A trăi în străinătate nu poate intra în contul vieții cuiva la capitolul realizări. Ține de destin, de încotro ne poartă Domnul pașii pentru a ne împlini misiunea mântuitoare sufletului nostru. Străvechiul proverb românesc rămâne valabil: ”Omul sfințește locul.” Nicicând invers.
Lumea pe care o descopăr aici nu e nici specială, nici deosebită de a noastră. O lume grăbită, avidă de averi materiale, pentru aproape 70 la suta dintre francezi Dumnezeu nu există etc. A propos de acest aspect, profesorul meu coordonator de teză mi-a atras atenția după Crăciun să nu mai trimit pe viitor mesaje de felicitare pentru sărbători religioase ”că doar intelectualii sunt capabili să înțeleagă că dincolo de rațiune nu există nimic”.
Ceea ce mă întristează este faptul că românii între ei se fac că nu se cunosc, sunt aroganți, vorba cuiva ”cu aere de occidentali” (se laudă cu realizările lor când te văd trist și abătut). Într-o zi în parcare m-a oprit o doamnă vorbindu-mi românește. Văzuse nr de înmatriculare românesc al mașinii. ”Ce face aici o româncă mai spălățică că noi, francezii, ne-am obișnuit numai cu țiganii români?” I-am ascultat discursul și atât ... Secvența cu ”noi, francezii” mi-a picat rău.
Mai trist este că am întâlnit pe cineva, medic stomatolog, implicat în mici cercuri siciliene... Mai mult nu are rost să spun...
Una peste alta, viața are peste tot aceleași obstacole de învins. Sub cerul lui Dumnezeu mă simt acasă și aici. Prietenii nu-mi lipsesc și Îl am alături în toate pe prietenul nostru al tuturor, Mântuitorul.
|