[Florin-Ionut]

Şi au fost toţi din Israel de la 12 ani şi mai în sus,
afară de copii şi de femei, patruzeci şi trei de mii trei sute
şaizeci". E de admirat exactitatea cuvintelor Duhului, care
notează că nici unul dintre cei număraţi în Ierusalim după ce
au ieşit din Babilon, adică din confuzia veacului acestuia, nu
era sub 12 ani. Prin aceasta Scriptura a arătat în chip tainic,
că numai cel ce s-a ridicat peste simţire (percepţia sensibilă)
şi peste timp (căci aceasta înseamnă numărul 12 care se
compune din 5, adică din cele 5 simţuri şi din 7, adică din
timp) şi a tăiat orice afecţiune a sufletului faţă de ele, a
ieşit din confuzia lor, zorind spre cetatea de sus. Şi nu numai
acesta are cu sine, în afară de copii şi de femei, numărul
patruzeci şi trei de mii trei sute şaizeci. "Copiii" sunt poate
gândurile referitoare la afectele fireşti şi nevinovate şi independente de voia noastră,
iar "femeile", fie cugetările, fie poftele şi plăcerile naturale
care nu aduc nici o osândă celor ce le au, fiind urmarea
necesară a poftirii naturale. Pentru că şi hrana cea mai
simplă ne produce o plăcere naturală, chiar dacă nu voim,
întrucât ne satisface trebuinţa de mai înainte. La fel băutura,
prin faptul că potoleşte neplăcerea setei, sau somnul, prin
faptul că reînoieşte puterea cheltuită prin veghere. De
asemenea toate celelalte funcţiuni ale firii noastre, care sunt
pe de-o parte necesare pentru susţinerea ei, iar pe de alta
folositoare celor ce se sârguiesc pentru dobândirea virtuţii.
Toate acestea, măcar că nu se numără împreună cu bărbaţii,
ies totuşi împreună cu orice minte care fuge de confuzia
păcatului, ca nu cumva aceasta să fie ţinută din pricina lor în
robia patimilor condamnabile şi contrare firii, care atârnă de
voia noastră şi nu-şi au în altceva sursa în noi decât în
mişcarea afectelor conforme cu firea. Dar nu se numără
împreună, întrucât afectele care conservă firea în viaţa de
aici nu se pot muta împreună cu noi la viaţa nemuritoare şi
veşnică.

Cele patru miriade (patruzeci de mii) sunt
pătrimea virtuţilor generale, cu care, străbătând mintea
natura şi timpul, ajunge la ţinta fericită a nepătimirii.Să
ne explicăm: Miriada (numărul de zece mii) e indicată
numai prin cifra unităţii şi nu poate fi notată prin nici o altă
cifră, fiind după suport identică ca unitatea şi deosebindu-se
numai prin cugetare, cum se deosebeşte sfârşitul de început.
Căci miriada este sfârşitul unităţii şi unitatea este începutul
miriadei, sau mai bine-zis miriada este unitatea pusă în
mişcare şi unitatea este miriada până n-a fost pusă în
mişcare. Dar tot aşa fiecare clin virtuţile generale are ca început şi sfârşit monada dumnezeiească, adică pe Dumnezeu, întrucât porneşte din El şi sfârşeşte în El şi este
una cu Dumnezeu, deosebindu-se numai prin cugetare. Căci
e vădit că de la El şi spre El îşi are originea orice virtute.
Sau poate Scriptura înţelege prin cele patru
miriade (patruzeci de mii) cele patru înaintări în împlinirea
poruncilor dumnezeieşti de-a lungul contemplaţiei şi a
cunoaşterii. Fiecare înaintare merge până la zecele proxim.
Astfel prima înaintare constă în lucrarea simplă a poruncilor
de către începători, după fuga lor de păcat. Ea
împlineşte prima decadă, care e în acelaşi timp monadă. A
doua înaintare e cea care îmbrăţişează prin fiecare poruncă
pe celelalte. Ea face aceeaşi decadă sută împlinită prin
lucrarea tuturor poruncilor prin fiecare. Căci decada lucrată
înzecit produce suta. A treia înaintare este înzecirea sutei
prin legea firii. Căci înzecită este şi legea firii ca una ce
constă din zece părţi şi anume: din cele trei puteri ale
sufletului, din cele cinci simţuri, din funcţiunea vocală şi din
fecunditatea naturală. De puterea raţiunii se foloseşte
omul la căutarea cauzei şi a bunurilor din jurul cauzei; de
puterea poftei spre dorirea celor căutate, iar de iuţime spre
păzirea şi iubirea lor. Simţurile, la rândul lor, îi servesc la
deosebirea lucrurilor, care şi ea se împarte în cinci şi
din care se naşte ştiinţa. Acesta încincită deosebire împarte
lucrurile în "cele începute" şi "în cele neîncepute", în
"cele care sunt de cugetat" şi în "cele care nu sunt de
cugetat", în "cele care sunt de grăit" şi în "cele care nu sunt
de grăit", în "cele ce se pot face" . şi în "cele ce nu se pot
face", în "cele stricăcioase" şi în "cele nestricăcioase". Iar
de funcţiunea vocală se foloseşte spre grăire, precum de
fecunditate spre sporirea bunurilor celor căutate, dorite,
iubite, cunoscute şi grăite. Astfel suta înzecită prin legea
firii devine mie. Iar a patra înaintare este urcuşul, prin
contemplaţie şi cunoaştere, a legii fireşti, cu împărţirile
arătate, spre raţiunea originară a fiecărei porunci. La capătul
acestui urcuş, se contemplă miriada concentrată, indicată
prin cifra primei unităţi. Căci cel ce împlineşte poruncile în
mod simplu, apoi îmbrăţişează în împlinirea fiecăreia pe
celelalte, pe urmă uneşte cu îmbrăţişarea acestora distincţiile
legii fireşti şi pe aceasta o urcă în sfârşit, prin cunoaştere (în
chip gnostic), spre raţiunea fiecărei porunci, a concentrat
cele patru miriade, onorate la fiecare înaintare, prin taina
unităţii, în care se adună raţiunea miriadei.
Sau cele patru miriade mai înseamnă şi cele patru
nepătimiri generale. Prima nepătimire este înfrânarea
desăvârşită de la păcatele cu fapta, constatată la cei
începători. A doua nepătimire este lepădarea totală a
gândurilor care consimt cu păcatele. Aceasta o găsim la cei
care cultivă virtutea cu raţiune. A treia este nemişcarea
totală a poftei spre patimi. Ea e proprie celor ce contemplă
în chip spiritual în înfăţişarea lucrurilor văzute raţiunile lor.
A patra nepătimire este curăţirea totală chiar şi de
închipuirea simplă a patimilor. Această o aflăm în cei ce şiau
făcut mintea, prin cunoştinţă şi contemplaţie, oglindă
curată şi străvezie a lui Dumnezeu.
Deci cel ce s-a curăţit pe sine de lucrarea
patimilor, s-a eliberat de consimţirea cugetării cu ele, şi-a
oprit mişcarea poftei spre ele şi şi-a făcut mintea curată,
chiar şi de închipuirea simplă a lor, având cele patruzeci de
mii iese din materie şi din cele pământeşti şi zoreşte spre
regiunea dumnezeiească şi paşnică a lumii spirituale.
Astfel înţelegem cele patruzeci de mii. Iar cele
trei mii indică învăţătura desăvârşită dreaptă, evlavioasă şi
raţională despre Treimea Sfântă şi de o fiinţă; potrivit căreia
credem şi lăudăm unitatea triipostatică ca un singur Dumnezeu.