Citat:
În prealabil postat de Anna
Si cum intreb sufletul si nu rationalul?
|
M-a captivat subiectul propus aici de Anna.
Foarte greu de diferentiat.. Cand ceva ma doare rau am doua fluxuri ideatice antagonice:
- unul compara ceea ce mi se intampla si ceea ce simt cu o lume ideala (ancorata in conceptia crestina despre adevar, iubire etc...).. si este centrat pe traire.
- alt flux ideatic compara experienta proprie cu cea a altor oameni, cu ceea ce am experimentat in trecut, cu ceea ce am citit in carti etc... si este centrat pe solutionarea problemei si pe redarea confortului psihic.
Si acum urmeaza partea ciudata: desi daca dau curs trairilor mele si ma bazez pe ceea ce in mod normal se numeste "intuitie" (dar eu ii spun raportare la o stare ideala) voi fi catalogata ca ciudata, intotdeauna am ajuns mai aproape de adevar decat prin rationalizare.
De exemplu, mi-am speriat de multe ori sotul spunandu-i lucruri adevarate pe care el insusi refuza sa le constientizeze (deci nu le facuse cunoscute nici altora).. pana la a sti pur si simplu ca a fost intr-un anumit loc, ca a vorbit cu o anumita persoana..etc, adica detalii precise. Nu ma intreba cum.. un gest, un cuvant, chiar o intonatie.. si stiu.
Deci "intreaba-ti sufletul" chiar functioneaza, dar este foarte greu sa fii atat sincer cu propria persoana, in primul rand, incat sa vezi si ce se intampla cu cel de alaturi.