Era o dimineaţă de toamnă mai răcoroasă. Printre oamenii care veniseră să vândă la târgul de animale iepuri, pisici, papagali şi căţei, am observat un bătrânel mic de statură, slăbuţ şi cam subţirel îmbrăcat pentru vremea de afară. Avea de vânzare un pechinez cafeniu, slăbuţ şi el ca stăpânul. Bătrânelul avea în mână o sacoşă de rafie împăturită. Căţelul făcea ce făcea şi îşi înfingea colţişorii în sacoşa stăpânului, gest la care bătrânul întreba: "Ce-i, măi Miki, ţi-e foame?" Atunci mi-am dat seama că omul recursese la ultima variantă pentru a-şi putea cumpăra ceva de mâncare: îşi vindea căţelul.

Nu a trecut mult timp şi au apărut şi cumpărătorii, o familie formată din trei persoane - tata, mama şi o fetiţă de vreo opt ani. Întrebată dacă îî place căţelul, copila a răspuns că da. A urmat negocierea, care nu a durat mult, pentru că bâtrânul a acceptat preţul propus. Apoi a pus animalul în braţele fetiţei, mângâindu-l pentru ultima oară pe cap. A încercat să spună şi câteva cuvinte de despărţire, dar i s-a pus un nod în gât şi în ochi i-au apărut lacrimi. "Nu-l am decât pe el", a spus cu obidă bătrânul. Înţelegând parcă dramatica împrejurare, animalul stătea nemişcat, cu privirea aţintită asupra stăpânului său. Doar în clipa în când s-a întors şi-a plecat, a scos un scâncet stins şi am văzut, uimit, că avea lacrimi în ochi. Fără să vreau, am fost martor la o despărţire grea, dintre un animal şi stăpânul său.

Gheorghe NICOLAE - Formula AS, nr. 758 / 5 mart. 2007.

Attached Images

pekinez2.jpg (5,4 KB, 6 views)