Citat:
În prealabil postat de scrabble
Pentru mine a doua varianta are mai mult sens: e tragedia omului care se naste cu ratiune intr-un univers nepasator si nesfarsit, drept pentru care isi creaza o zeitate cu toate atributele la superlativul superlativului. E frica de moarte, pentru ca moartea inseamna uitare, iar daca civilizatia umana se va stinge peste cateva mii de ani nu va fi ramas nimic din noi, nu va fi ramas nimeni sa ne povesteasca neinsemnatele acte de razboi si de dragoste. E frica ca, desi avem ratiune si constiinta de sine, suntem totusi neinsemnati la scara cosmica, asa ca "trebuie" ca universului sa-i pese cumva de noi.
E frica muribundului ca in curand nu va mai fi, extrapolata la o intreaga specie.
|
scrabble, eu vad "tragedia omului care se naste cu ratiune intr-un univers nepasator si nesfarsit" ca derivand din incapacitatea ratiunii de a transcende suprafata aceasta materiala a lumii, de a se raporta la spiritual. O ratiune care nu vede un sens si o tinta in creatia lui Dumnezeu poate fauri o "zeitate cu toate atributele la superlativul superlativului" si anume materialismul. Nu inteleg de ce avem nevoie de atatea argumente pentru a accepta existenta lui Dumnezeu, cand, de fapt, intrega creatie da marturie despre Aceasta? Daca nu ne deschidem ratiunea si inima incat sa-L intalnim pe Dumnezeu printr-o floare, prin zambetul unui copil sau printr-un rasarit de soare, cu atat mai putin avem sansa de a-L intalni in paginile Sfintei Scripturi.