"In pragul coacerii tineretilor mele am savarsit un mare pacat:intr-o miscare nebuna a ignorantei mandriei,eu L-am “parasit” (pe Hristos) pentru un altul,un inchipuit Absolut Suprapersonal.Biruindu-mi bunul obicei de a ma ruga Dumnezeului copilariei mele,in ceasurile meditatiei nazuiam catre Fiinta absoluta.Ma sustrageam,precum mi se parea,de la tot ce este relativ,tot ce tine de felurite forme,vazute sau nevazute,simtite sau gandite.Ma duceam cu incapatanare in intunerecul necunoasterii,ca prin sustragere de la tot ce este trecator sa ajung la Ceea sau Cel ce transcede hotarele a tot ce este schimbacios,a tot ce se poate clatina.Se intampla ca cercam o oarecare “odihna”si ma indulceam,in chip nu simtitor sau trupesc,de aceasta stare.Intr-un avant si mai deplin catre atot-transcendenta Fiinta-Nefiinta de nenumit,imi vedeam propria minte ca lumina.(...)
Acea perioada a vietii mele,cineva ar putea-o vedea ca plina de inspiratie,insa eu,de departe nu cu bucurie imi amintesc de ea:am inteles ca ma dedam unei anumite “odihniri” care in realitate era o sinucidere in plan metafizic.(...)
Din aceasta stare mincinoasa eu niciodata nu as fi putut iesi cu propriile-mi puteri,dar Domnului I-a fost mila de mine si m-a prins,poate in ultima clipa.(...)
Porunca “a iubi pre Domnul cu toata fiinta,si pre aproapele ca insusi pre sine”(Lc.10:27),neasteptat s-a infatisat mintii mele in contextul sau evanghelic:contopirea fiintiala cu Dumnezeu se savarseste prin dragoste.Si astfel,ceea ce candva ma indepartase de la Evanghelie – “a iubi” imi aparuse atunci,in acel ceas ciudat intr-o straduta a Moscovei,ca un psihism ieftin – acum patrundea in inima mea si in minte ca lumina adevaratei cunoasteri:unirea fiintiala se savarseste in actul iubirii.Intelesul evanghelic al iubirii bate neasemuit mai departe decat intelegerea noastra psihica sau trupeasca.Dumnezeul copilariei mele se intorsese la mine in lumina intelegerii.
Viata crestina se intocmeste prin impletirea a doua voiri:cea Dumnezeiasca-vecinic una, si cea omeneasca-supusa clatinarilor.Dumnezeu se descopera omului prin multe si felurite cai.El nu silniceste voia oamenilor.Daca noi,cu dragoste vom primi apropierile Lui de noi,atunci El adesea va cerceta sufletul cu blandetea si smerenia Sa.Se poate intampla,precum poarta marturie intreaga istorie a credintei crestine,ca El sa se arate omului in Lumina mare.Sufletul,vazand pe Hristos in Lumina Iubirii Sale,este atras catre Dansul;el nu poate,nici voieste a se impotrivi acestei atrageri.Insa El este Foc care ne mistuie.Toata apropierea de El se insoteste de o dureroasa incordare.Este firesc firii noastre cazute sa ocoleasca durerea;si noi ne clatinam in hotararea noastra de a-I urma.Dar a ramane in afara Luminii sale devine de asemeni de nesuferit.Si astfel duhul era pus in fata a doua situatii:a ma smeri cu falsa smerenie,a ma amesteca cu realitatea ce ma inconjoara si a ma osandi stricaciunii – sau a primi infricosata chemare a lui Hristos.Cand am ales cea de-a doua hotarare,am renascut spre viata in Dumnezeul cel Viu.(...)
In viata fiecarui crestin,cresterea duhovniceasca ia ritmul sau secventa specifica,proprie acelei unice persoane.Dar temei a toate este unul si acelasi Duh (I Cor.12:4-11),prin urmare unul si acelasi tel final exprimat in poruncile lui Hristos care culmineaza cu:”Fiti dar voi desavarsiti,precum si Tatal vostru Cel din ceruri desavarsit este”(Mt.5:48).De unde urneaza ca ceea ce se intampla in calatoria unei persoane poate sa coincida cu experientele multor altora de aceeasi credinta,care s-au nevoit in epoci diferite,in conditii diferite nu numai launtric,ci si exterior.Una si aceeasi porunca a desavasirii a fost data pentru toate veacurile,tuturor oamenilor,indiferent de locul,cultura,nationalitatea sau orice altceva conditionat sau relativ.Cu alte cuvinte
oruncilor lui Dumnezeu le este propriu absolutul.
Viata duhovniceasca a unui crestin poarta un caracter deosebit de dinamic.Ea niciodata nu este statica:este nesfarsit de felurita in manifestarile ei.Pe de o parte aceasta ii vadeste bogatia,pe de alta-faptul ca noi nu am atins inca desavarsirea:in viata Dumnezeirii Insasi,Sfanta Treime,momentul dinamic si cel static se contopesc intru o unime de neinteles noua.Si in aceasta ”unime” se cuprinde adevarata neclatinare fagaduita tuturor celor ce vor fi adus adevarata pocainta.”
”Vom vedea pre Dumnezeu precum este” - Arhim.Sofronie