Sunt convinsa ca unii iti vor da dreptate, nici un dubiu in aceasta privinta, cu conditia ca iti dedici viata numai trairilor si visurilor tale. Vorbesc acum la modul general.

Imagineaza-ti insa ca la un moment dat cineva se imbolnaveste grav; oare nu trebuie sa schimbe ritmul de viata? Nu trebuie sa isi schimbe activitatea, hrana, chiar atitudinea fata de viata, intrucat dintr-odata iti dai seama ca esti in situatia de a o pierde?!?
La fel si credinta vine odata cu diagnosticul "pacatos", pe care ti-l dai singur. Devenind constient de gravitatea "bolii" numita necredinta si pacatosenie, prin care poti pierde totul, incepi sa iti schimbi nu numai alimentatia, tinand posturile de peste an, dar si atitudinea. Incepi sa lucrezi la propria ta curatire de pacate. De aici incep alte schimbari; vezi altfel lucrurile, caci daca continui pe vechiul fagas, risti sa te pierzi pe tine.
Apropierea de Dumnezeu si lucrarea Lui asupra ta, te pune in legatura cu cel mai mare psihanalist, care este insusi Dumnezeu.

Chiar si conceptul de fericire se schimba; ea nu mai rezulta din satisfacerea nevoilor trupesti si a orgoliilor, ci din curatirea de pacate, oricat de mult te solicita si oricat de greu este acest lucru. Este cu adevarat o fericire sa constati ca ai scapat de un pacat care te-a tiranizat o viata. Si este o fericire de durata, nu ca cea pe care o obtii prin satisfacerea simturilor, si care pe cat e de scurta, pe atat de mare gol lasa in urma ei, cerand obsesiv repetarea.
Este adevarat insa, ca viata credinciosului este mai grea, mai plina de responsabilitate fata de sine si fata de altii; mai putin superficiala, chiar mai serioasa. Poate de aici s-a tras concluzia ca cel credincios e aparent mai putin fericit. In unele situatii grele e o fericire sa mai ai speranta in mila lui Dumnezeu.